COMENTARIU: Exerciţii de speranţă într-un anotimp de plumb

Instinctul de conservare, oţelit de vitregii, veghează ca un gardian neabătut, astfel că speranţa nu este lăsată să se impiedice, ofteze, sleiască sau obosească. Dacă guvernele ar putea să propage această sinergie prin lege expresă am fi parte a unei naţiuni fericite, când în fapt suntem doar o mare de neliniştiţi, căutând limanul unei seninătăţi terapeutice. Sau o comunitate aparentă de singuratici, care uneori îşi împărtăşesc experienţele supravieţuirii într-un prelungit anotimp de plumb.

Ducem povara acestui anotimp, pedepsind cu nepăsare topită în dispreţ pe cei cărora le-am dat puterea, dar incapabili dacă nu în administrarea speranţei, măcar a iluziei. Contează mai puţin cum se numesc. Au o ciudată atrofiere a sensibilităţii, o mare credinţă a propriei intangibilităţi şi sunt atât de puţin temători de scadenţe. Ar putea fi forme ale unui soi de curaj, dar nu poţi suspecta de asemenea dârzenie pe unii care conduc nu prin asumarea răspunderii, ci prin transfer de responsabilitate.

Însă, uneori, dispreţul pasiv a clocotit. Şi-a găsit exponenţi şi debuşee neaşteptate. Ceea ce a reuşit să înfioreze curgerea anevoioasă a anului a fost nu proporţia revoltei, ci ascuţirea sa. Aparent, vibraţia a ricoşat din timpanele puternicilor şi s-a pierdut în aşteptare. Dar ignorarea sa şi a probabilităţii de acutizare este cel puţin lipsă de isteţime.

Între episoadele de clocot s-au petrecut bizarerii. Întâmplări din tărâmul bunului plac, cu voturi înmulţite miraculos, confiscări de microfoane, neputinţe zgomotoase şi cu repetiţie, demonstraţii de forţă şi de lipsă de minte, autism instituţional, revărsări sterile, o mare foşgăială pestriţă, fără cap şi coadă.

Refugiul în tăcere şi rezistenţă versus zbenguiala infailibilităţii.

În anotimpul de plumb sărim dintr-un deceniu într-altul. Timpul este tămăduitor şi un fortifiant al răbdării şi strădaniilor individuale de a lăsa în urmă feluritele crize, reducându-le la amintiri asupra cărora mai cugetăm când uneori ne este greu: "Nu poate fi mai rău ca atunci". Şi a tenacităţilor, asemenea individuale, de a face din speranţă şi curaj locuri comune.

(Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)