FOCUS: Militari români răniţi în misiuni, pacienţi ai laboratorului de făcut minuni de la Ramstein

Unul dintre militarii români internaţi la Landstul, sergentul Matei Gheorghe Irinel, rănit în Afganistan la 31 august în timpul unei misiuni de patrulare, a fost, marţi "norocosul" zilei, după ce medicii au decis să îi dea drumul acasă. "Noroc" este un fel de a descrie situaţia lui. Noroc pentru că a supravieţuit unui atac şi pleacă pe picioarele lui de la Ramstein, după doar circa zece zile de spitalizare. Pleacă însă purtând un corset lat pentru coloană şi având dureri cumplite de spate. Revine alături de soţia lui care crezuse că plecase în Germania doar într-o vizită la spital.

Aflat la spital, în aşteptarea "oaspeţilor" din ţară, Irinel Matei zâmbeşte din plin, insistă că se simte bine şi doreşte ca "totul să se încheie" cât mai repede. Repetă că n-are nicio problemă şi se întristează la gândul că, alături, la doar câţiva metri, starea unui coleg de batalion este foarte gravă. Dar, viaţa continuă iar sergentul Matei Irinel se declară categoric convins s-o trăiască până la capăt, plin de optimism.Va începe cu un program de recuperare fizică şi deocamdată este convins că nu se va mai duce "niciodată, sub nicio formă", în Afganistan. Se întristează din nou amintindu-şi de colegul din camera alăturată "care vrea să îşi revină dar tot nu poate". Apoi, întrebat ce i-a dat putere ca să treacă peste experienţa tristă pe care a avut-o, scoate de la capătul patului nişte fotografii ale fiului său în vârstă de un an. Şi spune, fericit, că pe el îl iubeşte cel mai mult.

Între timp, la doar câţiva metri, o altă vizită se desfăşoară la soldatul Claudiu Butoi, rănit de asemenea în Afganistan la 31 august. Ca şi cum rănile suferite nu ar fi fost de ajuns, în ultimele zile militarul s-a îmbolnăvit. Are o infecţie respiratorie, specifică celor care stau mult timp în spital nemişcaţi, aşezaţi pe spate. Este acoperit de gipsuri, bandaje şi are o mască de protecţie pentru că a devenit foarte sensibil, iar familia nu se va putea apropia de el decât cu un echipament corespunzător, pentru că riscul ca starea tânărului să se agraveze este crescut.

Revederea cu rudele este emoţionantă. La capul patului, în mijlocul salonului, se aşează tatăl său, care nu îşi poate stăpâni plânsul şi îl mângâie întruna. La picioarele sale se află soţia, însărcinată în şase luni, care zâmbeşte neîncrezătoare. În spate, sora lui îşi face de lucru. Este cea mai încruntată dintre toţi pentru că a aflat ceea ce, în scurt timp, vor şti atât pacientul cât şi familia – potrivit prognosticului medical, este posibil ca militarul să nu mai poată merge.

Şi totuşi, oricum ar suna, şi el este, într-un fel, un norocos, pentru că atunci când a venit la Landstul medicii îi dădeau cam 70 la sută şanse de supravieţuire. Acum ei sunt siguri că va trăi. Cât despre recuperarea capacităţii de locomoţie, alţi militari care au trecut prin experienţa spitalului de la Ramstein spun că o motivaţie puternică face miracole.

Un alt român de la spitalul militar Landstul a cărui poveste este un exemplu despre ceea ce înseamnă dorinţa de supravieţuire este Marius Traian Iovi. Cu un ochi lipsă şi vederea puternic alterată la celălalt, cu un picior amputat, o tijă la cap şi urme vizibile de arsuri, Iovi uimeşte prin dorinţa de a-şi reface viaţa. Este foarte vioi şi vorbăreţ. Întâmpină delegaţia la intrarea în spital şi, pentru început, spune doar câteva cuvinte, dând asigurări că "acum e bine". Foarte fericit, îşi îmbrăţişează sora venită de la Timişoara ca să îl vadă.

Marius Iovi a fost rănit în Irak, în 2007. Pe 22 septembrie va împlini un an de când se află la tratament în Germania. Povesteşte că primele câteva luni le-a petrecut la un alt spital, unde a fost internat pentru o operaţie la cap şi altele trei la stomac. Mărturiseşte că vede în ceaţă la trei metri distanţă, iar de primele şase luni petrecute în spital nu îşi aminteşte din cauza medicamentelor foarte puternice care i-au fost administrate împotriva durerii. Mai ştie doar atât: că imediat după ce a fost rănit a ridicat capul şi a spus că nu mai vede.

La 27 de ani, el îşi cunoaşte, însă, foarte clar priorităţile. "Moralul meu acum este foarte sus, dar aş vrea să mă duc să învăţ ceva pentru a putea face ceva să-i ajut pe cei ca mine. (....) Eu îmi doresc să am un viitor. Vreau o casă, vreau o familie, copii, soţie şi numai cu ajutor le pot rezolva", spune militarul. O altă dorinţă ar fi să se întoarcă în teatrul de operaţiuni. "Dar sunt conştient că nu se poate, pentru că nu îşi asumă nimeni vreo responsabilitate să trimită acolo un nevăzător. Totuşi, eu aş vrea să rămân în sistem", adaugă el.

Îi este dor "de unitate şi de familie" şi vrea să se întoarcă acasă. "Îmi doresc să mă duc acasă, dar doar în momentul în care voi fi bine şi voi putea să mă descurc singur", spune Iovi, recunoscând că, deocamdată, acest moment nu a sosit.

Oficialii au puţine cuvinte, dar toate de laudă şi încurajare. Locţiitorul bazei militare din Ramstein, colonelul Stephen Flaherty, le mulţumeşte militarilor români pentru ceea ce fac în teatrele de operaţii.

"Primim în fiecare zi pacienţi din teatrele de operaţii care luptă pentru libertate. Toţi sunt importanţi pentru noi. Nu de puţine ori ne-am ataşat de ei şi ajungem să le cunoaştem şi familiile", a declarat colonelul Flaherty, recunoscând că în special românii stau mai mult la Landstul, devenind astfel parte a echipei.

Secretarul de stat în MAp Corneliu Dobriţoiu, care a con dus delegaţia ministerului la Ramstein, vorbeşte cu fiecare rănit. Îi felicită pentru curaj, îi îndeamnă să lupte în continuare, să urmeze tratamentul fără grabă şi temeinic, dându-le asigurări că Ministerul Apărării va avea grijă de ei.

"În primul rând este o chestiune de moral, dar şi o chestiune de datorie din partea guvernanţilor pentru a asigura condiţiile cele mai bune pentru tratarea militarilor răniţi în teatrele de operaţii", spune Dobriţoiu, amintind că MAp suportă costurile tratamentelor.

Dobriţoiu menţionează şi nevoia de consiliere psihologică, idee de altfel mai veche şi pe care secretarul de stat o readuce în atenţie cu insistenţă. "Îmi pare rău pentru cei care au renunţat la Armată, pentru că au probleme deosebite şi reprezintă o pierdere, pentru că există o incertitudine asupra recuperării lor psihice ulterioare şi dacă pot fi reintegraţi în societate. În situaţia în care întâmpină dificultăţi, noi îi putem ajuta", spune el.

Ideea de a reveni în Armată, în serviciul activ, de cele mai multe ori cu scopul final al reîntoarcerii în teatru, pare frecventă la militarii răniţi. Pentru cei care acum sunt internaţi la Landstul, deocamdată este doar un vis. Pentru alţii, este un obiectiv concret pentru care depun încă eforturi. De exemplu, plutonierul Laurenţiu Şerban. În 2006, în timp ce se afla în Afganistan, a fost grav rănit la o mână, iar un picior i-a fost amputat. În prezent lucrează la Cabinetul ministrului şi conduce o structură special creată în cadrul MAp pentru a ţine legătura cu militarii răniţi şi cu familiile acestora. Vrea să se întoarcă în teatrele de operaţii, aceasta fiind de altfel motivaţia lui din perioada de recuperare, şi se simte absolut pregătit în acest sens. Deocamdată, însă, cadrul juridic îl împiedică.

Cel de-al patrulea pacient român de la această clinică este, doar pentru scurt timp, locotenent-colonelul Dorin Petruţ, rănit în urmă cu un an în Irak. El a suferit mai multe intervenţii chirurgicale la Ramstein, iar acum urmează un tratament pentru recuperare.

În ceea ce priveşte recuperarea, Landstul pare un laborator de făcut minuni. Înfiinţată după cel de-al doilea Război Mondial, clinica situată în baza militară de la Ramstein, Germania, este de fapt cel mai mare spital american din Europa, cu o dotare de excepţie şi un personal pe măsură. Potrivit medicilor de aici, spitalul reprezintă "următorul pas" în drumul spre casă pentru militarii răniţi în Irak şi Afganistan, un loc în care ceea ce contează nu sunt costurile, ci însănătoşirea "celor care şi-au riscat viaţa în prima linie".

Începând din 2003, 42 de militari români au fost răniţi în Irak şi Afganistan. Cu excepţia a trei cazuri, toţi sunt în prezent în activitate, majoritatea la unităţi militare din localităţile de origine. În spitalul de la Ramstein, au fost trataţi 16 dintre aceştia.

Alţi 11 militari au murit în Irak şi Afganistan, ultimul dintre ei în urmă cu două săptămâni, în timpul unei misiuni de patrulare pe autostrada Kandahar-Qalat.

Ministerul Apărării îi ajută pe răniţi. Astfel, MAp suportă contravaloarea serviciilor medicale şi de protezare. Totodată, Ministerul a promovat o Ordonanţă de Urgenţă, aprobată deja, prin care s-a stabilit acordarea titlului onorific de "militar veteran" tuturor acelora care "s-au remarcat prin acţiuni exemplare de curaj", acordându-li-se acestora o serie de drepturi în primul rând de ordin financiar.

Pe de altă parte, la începutul anului a fost înfiinţată prima asociaţie de caritate din armată - "Camarazii". Asociaţia îşi propune, în principal, să-i ajute pe militarii răniţi în timpul misiunilor în străinătate care se confruntă cu probleme de sănătate, precum şi pe membrii familiilor celor căzuţi la datorie.

De asemenea, ajungând la concluzia că tehnica din dotare este depăşită şi nu asigură suficientă protecţie militarilor, MAp a demarat un program de achiziţionare a 31 de TAB-uri noi, de tip Piranha. Zece au fost deja trimise în Afganistan. Alte şapte vor fi trimise în luna octombrie. Restul urmează să fie distribuite în 2009 şi 2010.

(Material realizat de Miruna Badea, miruna.badea@mediafax.ro)