FOCUS: Un român închis la Sing Sing încearcă de 10 ani să obţină transferul în România

Numai că Roberto nu va putea fi niciodată cetăţean american. Pentru el, visul american s-a sfârşit brusc la vârsta de 23 de ani, după o întâmplare nefericită, în urma căreia şi-a pierdut dreptul de a trăi liber vreodată în America.

Condamnat la închisoare pe viaţă, el se află în prezent închis la Sing Sing, celebra închisoare de maximă securitate şi trist renume a statului New York, în al şaptesprezecelea an de detenţie, încercând de ani buni să obţină transferul într-o închisoare din România, în dorinţa de a fi mai aproape de casă şi în speranţa unei posibilităţi de rejudecare a cazului şi revizuire a pedepsei. Pedeapsa dată de statul american îi dă dreptul ca abia în 2016 să solicite eliberarea condiţionată, iar, odată respinsă această solicitare, doar o dată la fiecare doi ani mai poate aplica, fără nici o garanţie de aprobare, astfel că eliberarea sa ar putea să nu mai vină niciodată.

Fapta pentru care a fost închis Roberto e complicitate la răpirea unui minor, cu tâlhărie, într-un caz care a zguduit opinia publică newyorkeză la începutul anului 1991. Odiseea răpirii pare desprinsă din filmele de duzină. În miezul iernii, doi bărbaţi cu cagule pe cap şi înarmaţi cu un pistol au dat buzna în locuinţa unei familii înstărite şi au răpit copilul de 14 ani, cu intenţia de a cere răscumpărare. L-au dus pe copil într-un apartament închiriat, după care au telefonat părinţilor înspăimântaţi, cerându-le 200.000 de dolari răscumpărare.

În timp ce unul dintre răpitori îl păzea pe copil, celălalt s-a întors a doua zi la casa de unde răpise copilul, pentru a ridica banii. Poliţia l-a reţinut pe răpitor şi, în scurt timp, a aflat locul unde era ţinut băieţelul răpit, care a fost eliberat, iar presupusul complice, găsit împreună cu victima, arestat.

Ceea ce a urmat, însă, a fost un calvar atât pentru cei doi tineri, care s-au dovedit a fi români, cât şi pentru familiile lor. Lipsiţi de asistenţă juridică şi sprijin material, au primit pedeapsa maximă pentru asemenea delict, închisoarea pe viaţă.

Vasilică Parteni, principal autor al răpirii, în vârstă de 22 de ani, şi-a recunoscut fapta şi a acceptat să pledeze vinovat. A fost judecat şi condamnat în acelaşi an la închisoare pe viaţă, cu posibilitatea de eliberare condiţionată după 15 ani. El îşi execută sentinţa în prezent la Mid-Orange, închisoare de securitate medie, în nord-vestul Statului New York. Termenul său minim de pedeapsă obligatorie de executat a trecut, iar primul apel pentru eliberarea condiţionată i-a fost respins. Următorul apel poate avea loc în octombrie 2009.

Pentru Roberto Ciaprazi, originar din Botoşani, verdictul a fost şi mai crunt. Considerat complice, dar nerecunoscând participarea la răpire, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, cu posibilitate de eliberare condiţionată după cel puţin 25 de ani. Sentinţa a fost însoţită şi de ordin de expulzare. Procesul său a avut loc abia la cinci ani de la întâmplare, timp în care anchetatorii s-au străduit să dovedească că el a fost unul dintre cei doi răpitori mascaţi. În final a fost condamnat pe baza mărturiei unuia dintre anchetatori. A făcut recurs, acuzând lipsa de probe şi a pierdut. Nu recunoaşte nici în prezent participarea la răpirea din 1991 şi se consideră nevinovat.

Constituţia fizică robustă l-a ajutat să supravieţuiască chinurilor îndurate prin cele trei închisori de maximă securitate prin care a trecut până în prezent, dar experienţa l-a marcat. Vorbeşte clar, concis dar este rezervat în exprimare.

"Orice apel al meu sau contestare a detenţiei atrăgea după sine o răzbunare din partea gardienilor, având ca rezultat bătăi şi condiţii de încarcerare şi mai dure", spune el. Şi-a menţinut condiţia fizică prin exerciţiu fizic, devenind un adevărat halterofil, campion chiar în competiţia pe închisoare.

În prezent, "condiţiile sunt mai bune", în închisoare a studiat dreptul şi a ajuns să "lucreze" ca paralegal (asistent juridic administrativ) în închisoarea Sing-Sing unde se află din 2006, ajutându-i pe ceilalţi deţinuţi să întocmească acte şi dosare.

După ce sentinţa sa a devenit definitivă, în 1997, singura sa opţiune a rămas cererea de transfer într-o închisoare din România, cu posibilitatea revizuirii pedepsei într-o sentinţă mai blândă. În eventualitatea obţinerii unei eliberări condiţionate în România, visul său este să poată încheia Facultatea Politehnică la Iaşi, întreruptă în anul patru, şi de a-şi revedea sora, căreia i s-a refuzat în mod repetat viza de America, până în prezent. Tatăl s-a prăpădit în urmă cu trei ani şi nu l-a mai putut vedea. Singurul său sprijin în anii grei de închisoare i-a fost mama.

Valentina Ciaprazi, mama lui Roberto, are 63 de ani. A venit în 1996 pentru prima dată în America, să-şi viziteze fiul, iar după câteva vizite a decis să rămână definitiv la New York, pentru a fi aproape de fiul închis. De formaţie intelectuală francofonă, cu studii superioare pedagogice la Paris, dintr-o dată s-a trezit într-un univers complet străin, pe care a trebuit să îl asimileze.

"Eu sunt francofonă. Nu ştiam să spun nici «Bună ziua» în limba engleză când am ajuns aici. Iar nedumerirea mea era: cum a reuşit Shakespeare să scrie într-o asemenea limbă", mărturiseşte ea.

Dar nevoia a silit-o să se adapteze. A învăţat limba engleză, şi-a echivalat gradele profesionale, a obţinut drept de rezidenţă, iar în prezent predă limba franceză la un liceu din Brooklyn. Mereu îmbrăcată elegant, mereu pe tocuri înalte, mereu cu un aer de demnitate profesională.

"Eu toată viaţa am purtat tocuri. Mersul în pantofi sport îmi dă dureri de picioare. Nu pot, aşa s-au învăţat picioarele mele", spune ea.

Experienţa în sistemul educaţional american doreşte să şi-o transpună într-o lucrare de pedagogie pe care intenţionează să o publice la întoarcerea în ţară.

Vorbeşte despre fiul său Roberto ca despre un copil.

"Copilul meu nu a făcut nimănui rău niciodată, copilul meu nu a ştiut ce e minciuna, nu a minţit vreodată. Este peste orice înţelegere umană cum a putut el ajunge într-o asemenea întâmplare", comentează Valentina Ciaprazi.

Fiecare sfârşit de săptămână este un ritual pentru Valentina. Îi trimite prin poştă fiului său ziare româneşti şi articole de pe internet. Cinci pagini maximum într-un plic, atâta doar are voie. Către sfârşitul săptămânii face din timp cumpărăturile - în special alimente pe care deţinuţii nu le primesc în închisoare şi articole de îmbrăcăminte uşoare - dimineaţă ia trenul la prima oră din gara Grand Central pentru vizita la penitenciar.

"Cineva ar crede că este un chin pentru mine, dar eu abia aştept să vină week-end-ul", spune ea cu ochii sclipind de bucurie.

O sâmbătă, iar săptămâna următoare o duminică, aşa are programate vizitelele pentru întreg anul. Dat fiind numărul mare de vizitatori în week-end, un deţinut nu poate avea vizitatori în două zile libere consecutive.

O oră de mers cu trenul spre nord, pe malul Râului Hudson - braţul navigabil care mărgineşte la vest Manhattan-ul şi în continuare spre nord ţinutul Westchester - 50 de kilometri, până la Ossining, localitatea unde se află închisoarea de maximă securitate Sing Sing. Este acelaşi drum spre nord, pe care îl urmează de un secol infractorii condamnaţi în New York, de unde expresia încetăţenită "a fi trimis «pe râu în sus»" care înseamnă "la puşcărie".

Linia ferată se întinde pe alocuri la doar câţiva metri de cursul de apă.

"Linia ferată nu se inundă niciodată, întrucât acest braţ nu e un curs de apă, ci o extensie a oceanului, care rămâne constant oricât ar ploua. Călătoria de o oră este nimic", declară mama lui Roberto Ciaprazi.

"La început, când am venit aici, Roberto se afla la închisoarea Clinton Hub, la Dannemora, aproape de graniţa cu Canada, la 400 de mile distanţă. Există un autobuz săptămânal special pentru această închisoare. Iarna era un frig crâncen acolo. Mă trezeam la ora trei noaptea, plecam la patru, ajungeam acolo la 12.00, după formalităţile de rigoare stăteam trei ore împreună, după care făceam drum întors, ajungând în noaptea următoare înapoi la New York", povesteşte ea.

Transferul internaţional al deţinuţilor este reglementat prin Convenţia de la Strasbourg, ale cărei semnatare sunt atât România, cât şi Statele Unite. În virtutea acestei convenţii, orice deţinut aflat închis într-o ţară străină, semnatară a Convenţiei, are posibilitatea să ceară transferul pentru a-şi executa pedeapsa în ţara sa natală. Odată transferat, Convenţia lasă loc pentru rejudecarea/revizuirea pedepsei condamnatului, cu precizarea clară că pedeapsa care îi rămâne de executat deţinutului nu poate fi mai severă decât condamnarea iniţială.

Procedura solicitării de transfer este în aparenţă simplă: un deţinut străin aflat în închisoarea americană face o cerere prin care solicită transferul în ţara de origine, care este transmisă Departamentul de Justiţie, care o examinează şi, dacă nu are obiecţii, o transmite mai departe autorităţilor din ţara de origine a deţinutului. Singurele motive pentru care Departamentul de Justiţie de la Washington poate refuza o cerere de transfer pot fi eventual legate de securitatea naţională. Autorităţile din ţara de origine a condamnatului, la rândul lor, examinează cererea şi în general îşi dau acordul. Motivele pentru care pot refuza cererea pot ţine tot de securitatea naţională sau de existenţa unor dubii referitoare la posibilitatea reintegrării sociale a deţinutului.

În cazul lui Ciaprazi, autorităţile române şi-au dat deja acordul de principiu pentru transferul său, iar pentru autorităţile federale de la Washington nu există nici un motiv serios să se opună. Numai că, pentru ca acest transfer să poată fi pus în practică, mai este nevoie şi de acordul statului federal în a cărui închisoare se află deţinutul. Sistemul penitenciar al unui stat american se află în subordinea ramurii executive a statului respectiv. Şi aici intervine blocajul. Fiecare stat îşi rezervă propriile norme în materie de aplicare a procedurilor judiciare. La cererile repetate ale deţinutului român, răspunsul Departamentului Penitenciarelor (Department of Correctional Services) al statului New York, stat altminteri considerat drept unul dintre cele mai liberale, a fost invariabil acelaşi: deţinuţii condamnaţi la sentinţe pe viaţă nu sunt eligibili pentru transfer internaţional. Un răspuns fără susţinere în niciun text de lege, dar aparent aplicat ca normă internă de către Administraţia Penitenciarelor, care, ca şi în cazurilor cererilor de eliberare condiţionate, decide în ultimă instanţă soarta unui condamnat.

Argumentul, lipsit de temei juridic, a fost contestat de Ciaprazi în instanţă, iar recent, o Curte de Apel i-a dat dreptate, hotărând că gravitatea pedepsei nu poate fi un criteriu pentru determinarea eligibilităţii condamnatului străin la transfer internaţional. O decizie judecătorească fără precedent, pentru care Roberto Ciaprazi a devenit un fel de simbol al luptei cu sistemul.

"Mulţi deţinuţi străini aflaţi aici, la Sing Sing, s-au bucurat când au auzit de această decizie a Curţii, am primit chiar scrisori din alte state", spune el.

Din păcate, însă, hotărârea judecătorească se limitează doar la a infirma argumentul invocat în refuzul transferului, fără a impune Departamentului Penitenciarelor decizia contrară a aprobării transferului.

Potrivit datelor furnizate de către acest Departament, în ultimii 12 ani, doar 32 de deţinuţi din peste şase mii de străini, care reprezintă aproximativ 10% din totalul deţinuţilor aflaţi în închisorile Statului New York, au fost aprobaţi pentru transferul pedepsei în ţara de origine. Care sunt motivele pentru o asemenea rată de transfer scăzută?

"Este un refuz sistematic de a aproba transferul deţinuţilor străini cu pedepse mari, întrucât penitenciarele primesc subvenţii pentru aceştia", crede Ciaprazi.

Departamentul se mărgineşte să invoce un articol din Convenţia internaţională, care prevede acordul autorităţii care administrează pedeapsa.

"Statul New York are dreptul şi autoritatea să decidă chestiunile care privesc deţinuţii aflaţi în închisorile sale", susţine Kriss Kross, reprezentant al Departamentului Penitenciarelor, care invocă articolul 3F din Convenţia de la Strasbourg. Articolul respectiv prevede ca Statul care administrează pedeapsa să-şi dea acordul pentru transferul solicitat. Referitor la Ciaprazi, chiar şi după câştigarea de către acesta a apelului în instanţă, cazul său este în continuare «în curs de examinare»", afirmă reprezentantul citat.

Autorităţile consulare române de la New York cunosc cazul Ciaprazi, răspunzând la solicitările repetate ale deţinutul român, fără însă a putea influenţa o soluţionare pozitivă pe lângă autorităţile americane până în prezent.

"Începând din luna mai, partea română a reluat procedura de transfer în România a lui Roberto Ciaprazi. Ministerul Justiţiei din România a iniţiat un demers formal pe lângă Departamentul de Justiţie al SUA şi, în paralel, Consulatul General al României a intervenit pe lângă comisarul Brian Fischer, coordonatorul Departamentului de Corecţie al statului New York, solicitându-i soluţionarea favorabilă a cererii de transfer", spune Pietro Pavoni, Consulul General al României la New York.

Statutul diplomatic nu le permite autorităţilor consulare să intervină oficial, în cazuri de natură juridică, iar procedurile cu privire la transferul deţinuţilor se derulează direct între ministerele de Justiţie ale celor două state. Există chiar şi o Convenţie de cooperare în materie judiciară încheiată între România şi Statele Unite. Cazul deţinutului român este cu atât mai frustrant, în condiţiile în care relaţiile de colaborare pe linie judiciară între autorităţile newyorkeze şi statul român sunt altminteri excelente, evidenţiate de arestarea şi extrădarea, în ultimul an, a mai multor suspecţi de trafic de arme şi terorism.

Procurorul Districtului de Sud al Statului New York, Michael Garcia, a lăudat recent sprijinul autorităţilor române, după aducerea la New York, în luna iunie, a temutului traficant de arme Monzer Al Kassar, arestat în Spania, în urma unui efort internaţional conjugat, la care au contribuit şi informaţiile furnizate de partea română. Doi colaboratori ai lui Kassar au fost arestaţi anul trecut în România şi extrădaţi direct Statelor Unite.

"Noi credem că soluţia transferului în cazul Ciaprazi este justificată nu numai de argumente de ordin umanitar, ci şi de faptul că, la finalizarea executării pedepsei, el va fi expulzat în România. El a executat deja o mare parte a condamnării în SUA, iar transferul său în România poate facilita adaptarea şi reintegrarea sa în societate", afirmă consulul român. Cu toate acestea, cel puţin deocamdată, nu există nici o reacţie de la oficialităţile americane.

Ca şi la nivel federal, la nivelul administraţiei fiecărui stat american, există un birou care se ocupă de transferurile internaţionale de deţinuţi (International Prisoner Transfer Unit), care, ca şi Departamentul penitenciarelor, se subordonează pe linie administrativă autorităţii procurorului general al statului. Autoritatea aprobării transferului, însă, îi este conferită în întregime Departamentului penitenciarelor al statului New York, care pare neclintit în refuzul său şi asupra căruia nu se poate interveni.

Vizita la Penitenciarul Sing Sing urmează o procedură strictă. Curtea închisorii, unde se află clădirile administrative şi intrarea vizitatorilor se află în afara zidurilor înalte de peste opt metri care înconjoară o suprafaţă de câteva hectare de teren viran stâncos, în care se află închişi aproape două mii de deţinuţi.

În cei peste 180 de ani de existenţă, a fost una din cele mai temute închisori americane, unde erau trimişi cei mai înrăiţi criminali cu pedepse grele sau condamnaţi la moarte. Doar Alcatraz, pe coasta de Vest, închisă în 1963, a mai avut o asemenea notorietate în sistemul penitenciar american.

Scaunul electric este unul din simbolurile asociate cu închisoarea Sing Sing. Din 1891, la un an de când s-a introdus ca formă de execuţie, până în 1965 când statul New York a abolit pedeapsa capitală, 614 persoane au fost executate prin electrocutare aici, cel mai mare număr de execuţii într-o închisoare americană.

În prezent, doar o replică a scaunului electric mai poate fi văzută la muzeul Centrului comunitar local din Ossining, localitatea pe raza căreia se află închisoarea.

Zeghea (uniformă vărgată), introdusă pentru prima dată la închioarea Auburn, tot aici a câştigat notorietate. În prezent, ţinuta deţinuţilor este de culoare verde închis.

Completarea mai multor formulare, un control riguros din cap până în picioare, inclusiv test anti-drog prin sondaj - şi aşteptarea care poate să dureze şi două ore, în funcţie de numărul de vizitatori veniţi într-o zi, este procedura urmată la intrarea în penitenciar. Singurele lucruri permise la intrarea în sala de vizite sunt: foaia de vizitator, un card de identitate şi bani pentru automatele cu băuturi răcoritoare şi sandwichuri. Sala de vizite este încăpătoare, putând cuprinde până la două sute de vizitatori. Deţinutul este notificat şi adus în sală până când vizitatorul trece prin toate formalităţile şi ajunge în sală. În funcţie de numărul de vizitatori, fiecărui deţinut îi este repartizată o masă, la care trebuie să stea cu faţa către intrare, unde se află pupitrul gardianului. Alţi câţiva gardieni supraveghează sala din cele patru colţuri. Atmosfera devine uşor destinsă, familii de toate condiţiile sociale, soţii, copii şi părinţi aflându-se în vizită la cei dragi aflaţi în închisoare.

Pentru Valentina şi Roberto Ciaprazi cele câteva ore petrecute împreună sunt o trecere în revistă a săptămânii care tocmai s-a sfârşit. Ea a încheiat anul şcolar şi a intrat în perioada examenelor regents (de capacitate) cu elevii, el a terminat încă un sezon neînvins în competiţia de powerlifting (haltere), pe baza rezultatelor centralizate între penitenciare. Firul conversaţiei dintre mamă şi fiu se întrerupe, însă, când vine vorba de viitor. El şi-a epuizat toate mijloacele de luptă cu sistemul, iar ea se află la o vârstă când ar trebui să se fi pensionat deja. Amândoi siliţi să stea departe de familie şi ţară, îşi doresc acelaşi lucru: să poată părăsi împreună America.

( Corespondenţă de la New York de Ilie Fugaru, mediafax@mediafax.ro)