Guvernarea Tăriceanu - un mandat al supravieţuirii şi al crizei de inspiraţie

Executivul şi-a început mandatul prin introducerea, încă din prima zi, a cotei unice de impozitare, măsură cu impact general, care a reprezentat mult timp şi singura emblemă de identificare a Cabinetului. După aproape doi ani, premierul a intervenit şi pe piaţa auto, aplicând controversata taxă, cu impact maxim asupra producătorilor şi cumpărătorilor de vehicule şi cu efect zero pentru protecţia mediului.

Fondul Proprietatea, un proiect generos, dar blocat timp de patru ani în birocraţie şi interese, poate reprezenta de asemenea un element definitoriu pentru Cabinetul Tăriceanu.

Rezultatele obţinute în privatizare au fost limitate de o zestre săracă. Guvernul condus de Adrian Năstase apucase să privatizeze cam tot ce putea fi considerat interesant, astfel că miniştrii în funcţie nu i-au mai putut chema la semnări de contracte decât pe investitorii interesaţi de BCR, Automobile Craiova şi Electrica Muntenia Sud şi au refuzat ofertele reduse valoric înaintate de bancherii care încercau poarta CEC, suspendând procedura de vânzare.

Simultan, guvernanţii au întrerupt acordul cu Fondul Monetar Internaţional şi au derulat doar consultări informale, neacceptând sfaturile experţilor FMI pentru o politică economică de austeritate prin care deficitul bugetar să fie limitat la zero.

Elocvent pentru lipsa rezultatelor în privatizare poate fi considerat şi un episod puţin cunoscut, în care ministrul responsabil de privatizarea Automobile Craiova anunţa hotărât în şedinţă de Guvern că a convenit cu Ford pentru construcţia unui număr de 200.000 autovehiculate cumulat pe patru ani, avânt oprit doar de premierul Tăriceanu - fin cunoscător al fenomenului auto - care i-a explicat că negocierile se referă de fapt la o producţie care trebuie să ajungă la 200.000 maşini pe an.

"Du-te de aici şi te plimbă cu ce vrei tu, habar nu aveţi, îţi rad mustaţa şi te pun să-ţi donezi salariul la partid, pune mâna şi scrie că trebuie producţie pe an, nu cumulat pe patru ani. Băi, băieţi, puneţi mâna şi citiţi, aveţi slabe cunoştinţe despre ceea ce ne propunem! Dacă nu înţelegeţi ce v-a zis consultantul pentru privatizare, luaţi-vă încă un consultant care să vă explice ce vă recomandă acest consultant", a fost îndemnul adresat de Tăriceanu ministrului respectiv, elocvent, poate, pentru întreaga guvernare.

Cum tot elocventă a fost şi încercarea repetată a miniştrilor de a redacta corect textul unei ordonanţe de triplare a taxei auto în două şedinţe simultane, după un moment de linişte absolută pe acest subiect până la alegeri, actul normativ lăsând cu generozitate loc de interpretări şi creditându-i pe proprietarii de vehicule cu mari şanse de a-şi recupera banii în instanţă. Aşteptând ca miniştrii să reuşească să tasteze corect cele trei articole ale ordonanţei pe taxa auto, şoferii au înţeles cât de complicat poate fi actul executiv şi şi-au dorit să îi întâlnească în trafic pe guvernanţi.

Tăriceanu a reuşit însă să îşi încheie mandatul în aceeaşi notă neclară, în dauna consumatorului şi cu un sprijin consistent pentru industria auto autohtonă, domeniu din care încasează regulat dividende.

Performanţa economică modestă a fost completată de un lobby politic timid şi lipsit de soluţii pe plan extern, într-un context în care imaginea românilor s-a degradat continuu, în special în Italia. Sediul Guvernului a devenit în ultimii patru ani un loc parcă ocolit de premieri importanţi ai Uniunii Europene, puţinii politicieni care au intrat în palat fiind aduşi la Bucureşti mai curând cu ocazia unor reuniuni internaţionale.

Au fost organizate anual şedinţe comune de guvern cu miniştrii ungari, procedură care în relaţia cu Republica Moldova şi Spania a rămas doar la stadiul de intenţie anunţată.

Fundaţia Palatului Victoria a fost pusă la încercare de relaţiile seismice dintre premier şi preşedinte, care au pornit entuziast de la declaraţii tip "să nu vă aşteptaţi la contre între mine şi Traian Băsescu", "între primul-ministru şi preşedintele de stat este o relaţie solidă de parteneriat, de alt tip decît cea dintre predecesorii lor" şi "Tăriceanu va fi premier, chiar şi în eventualitatea anticipatelor", au staţionat în zona "prin retragerea demisiei premierului s-a ratat un moment încă bun pentru organizarea alegerilor anticipate" şi au capotat lamentabil prin titluri ca "Băsescu regretă că l-a numit premier pe Tăriceanu" şi "Tăriceanu nu îi răspunde preşedintelui la telefon".

Relaţiile dintre preşedinte şi premier s-au deteriorat după doar şase luni de mandat, odată cu refuzul PNL de a accepta alegerile anticipate, pentru a-şi păstra liderul la Palatul Victoria. Şi în acest caz s-a simţit lipsa consecvenţei, dată de asigurările guvernamentale că decizia premierului de a demisiona este fermă şi irevocabilă.

Imediat după ruptura între Palate, în iunie 2005, Guvernul s-a văzut citat la Parlament cu prima moţiune de cenzură, dar adversitatea majorităţii partidelor faţă de şeful statului a favorizat jocurile politice care au permis Cabinetului ca, timp de patru ani, să reziste în faţa a şase moţiuni de cenzură şi a 24 de moţiuni simple. Contextul i-a permis lui Tăriceanu să depăşească toate aşteptările şi să-şi scrie numele în panoul prim-miniştrilor cu mandat complet, alături de Năstase şi Văcăroiu, singurii care se mândresc cu această performanţă după 1990, dar şi de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Maurer, Ion Antonescu, Petru Groza, Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Chivu Stoica.

El a trebuit să fie însă extrem de vigilent pentru a-şi asigura stabilitatea pe un teren politic mlăştinos, competiţia cu un preşedinte-jucător având nu de puţine ori accente comice. Într-un astfel de caz, premierul avea să fie sunat pe firul scurt la Bratislava, în timpul unei reuniuni politice, şi anunţat că preşedintele a venit în lipsa sa la Guvern şi i-a luat locul la masă, pentru a spune miniştrilor ce să facă împotriva inundaţiilor. Vestea l-a îmbarcat pe Tăriceanu în primul avion spre ţară, pentru a conduce a doua zi o reuniune similară.

Stimulaţi de exemplul preşedintelui, miniştrii PD au adoptat poziţii de forţă pe holurile Palatului Victoria şi au refuzat să semneze ordonanţele de amânare a euroalegerilor şi de transfer al companiilor de la Ministerul democrat al Economiei la Autoritatea liberală de privatizare. Conflictul dintre miniştrii democraţi şi premier s-a agravat, iar Partidul Democrat a fost scos în final de la guvernare, în aprilie 2007. Portofoliile vacante au fost împărţite între PNL şi UDMR, iar Tăriceanu avea să schimbe în funcţie, în timp, în medie trei persoane pentru fiecare minister, preluând el însuşi ca interimar conducerea Ministerului de Externe.

Din acel moment a fost nevoie ca multe dintre actele unui Guvern minoritar să fie clarificate, la solicitarea politicienilor, de către judecătorii Curţii Constituţionale, o instituţie aproape necunoscută până atunci marelui public.

Cu o jumătate de mandat funcţionând ca Guvern minoritar şi controlat mai atent de preşedinte decât în alte perioade, activitatea Executivului pe ansamblul celor patru ani, incluzând prezenţa miniştrilor democraţi şi conservatori, a fost fără performanţe de reţinut, limitându-se la gestionarea problemelor de strictă necesitate şi aşteptând parcă o iniţiativă economică strălucită din partea unui ministru-politician, care să salveze aparenţele.

(Comentariu realizat de Thomas Dincă, thomas.dinca@mediafax.ro)