COMENTARIU: De ce să furi flamenco de la gitani şi să-i dai „reprezentare teatrală”?

Anul trecut, la prima ediţie a festivalului, am asistat la un concert într-un stil ciudat, ceva între flamenco şi muzică de cameră, habar n-aveam că poate exista o asemenea struţo-cămilă. Nu m-a impresionat, nu m-a făcut să mă apropii de scena Ateneului. Era departe de ceea ce credeam că înseamnă flamenco. Anul acesta, am ales „flamenco în stare pură”, un spectacol organizat într-o sală groaznică – ArCub, cu o acustică amplificată monstruos şi cu imposibilitatea vizualizării a ceea ce se întâmpla pe scenă de la balcon. Vorba unui prieten, de ce am mai cumpărat bilete? Puteam să ascultăm la radio.

Citind broşura, editată în condiţii excelente, mă aşteptam la un spectacol, aşa cum scria negru pe alb „în stare pură”, dar aveam să-mi etalez din nou ignoranţa faţă de acest gen, se pare cu mult peste posibilităţile mele de înţelegere.

Solistul vocal, un venerabil cantautor cu excelente calităţi (am oprit cronometrul după ce trecuse mai bine de o jumătate de minut şi el continua să cânte fără să respire), cu inflexiuni tulburătoare, avea ceva – n-avea priză. Totuşi, muzica asta o cânta Camaron. Unde e zâmbetul, bucuria, tristeţea? Un „ole”, „toma, toma”, „amooo”?

Chitaristul – maestru, profesor la o universitate de gen din sudul Spaniei. Însă arăta complet diferit de „clasicii” chitarişti de flamenco. În plus, avea scăriţă de inox pentru piciorul pe care ţinea chitara. Totul făcut ca la carte.

Dansatorii – tineri, un el şi o ea. Ea, graţioasă, ca o balerină, înaltă, suplă şi atrăgătoare. El, înalt, cu chică, alură de nordic, semăna un pic cu fostul fotbalist Dănuţ Lupu, uşor supraponderal, cu început de burtă.

Programul dansatoarei a semănat până la cel mai mic detaliu cu al unei balerine de jucărie clasică. O întorceai cu cheia şi executa cu precizie „ceasornicească” nişte mişcări. Graţioase, poate prea graţioase însă pentru flamenco.

Programul dansatorului, la fel. Am văzut câteva zeci de minute cam tot ce învăţase el în şcoala de flamenco, liceul de flamenco şi probabil universitatea de flamenco pe care cu siguranţă le urmase. Altfel, un redutabil dansator – doamnele de peste 40 de ani din sală au oftat de tot atâtea ori câte zeci de mii de mişcări ultrarapide a reuşit el să facă din picioare în jumătate de minut. Dar atât, fără pasiune, fără suflet.

Până şi bis-ul de final, care s-a dorit a fi o improvizaţie tipică acestui stil, îţi lăsa impresia că e dominat de numărarea şi calcularea paşilor executaţi de dansatori.

Duminică, am asistat la un spectacol performant de flamenco, însă n-am reuşit să găsesc nimic din ceea ce aveam impresia că înseamnă acest gen. N-am găsit nimic din „fierbinţeala” spectacolelor lui Joaquin Cortes sau din „savoarea” cântecelor „gitanilor” din pieţele spaniole. Am rămas cu impresia că un spirit rău a „ciordit” flamenco şi a vrut cu tot dinandinsul să-l transforme în artă, dându-i „reprezentare teatrală”.

Am însă speranţa că puştii de la Soniquette de Jerez, care vor concerta pe 26 şi 27 februarie, tot la ArCub, în cadrul aceluiaşi Festival de flamenco, se vor apropia mult mai mult de acest stil muzical şi de dans.

(Comentariu realizat de Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro)