Frica de singurătate, de durere, de frig, de furtună sau soare, teama de sentimente, de senzaţii, de obiecte sau de întâmplări, toate au fost transpuse de Opazo într-un spectacol de 40 de minute, puternic şi închegat, în care cei 13 actori, extrem de expresivi, s-au completat şi s-au susţinut reciproc.
Toate formele de traume, de dureri şi de temeri s-au regăsit în spectacolul chilianului, interpretat magistral de actorii români, care au părut "isterici" şi "paranoici", prin strigăte şi lovituri, în încercarea lor de a transmite spectatorilor durerea fizică şi psihică în faţa unei traume, de a prezenta, prin teatru, teama pe care o trăieşte un om zi de zi, în faţa tuturor realităţilor din viaţa sa.
Cei 13 actori s-au înfăţişat publicului în costume negre, cu căciuli negre pe cap şi cu măşti albe pe faţă, măşti care au dispărut după primele minute de introducere în spectacol. Lent, pe o muzică uşoară, cei 13 au apărut pe scenă, mişcându-se parcă în reluare. După câteva minute, unul câte unul s-a prăbuşit la pământ, într-un strigăt asurzitor. Măştile au căzut, ca în faţa unui pericol care te găseşte "descoperit". Au urmat o alergare haotică şi strigăte de panică, oprite într-un suflu colectiv, de oboseală.
Actorii au apărut apoi aliniaţi, în linie dreaptă, rostind fiecare, pe rând, câte o frază care să semnifice durerea lui cea mai mare. Strigătul este elementul de legătură între mărturiile lor. În spate, dincolo de scenă, s-a aprins o lumină – un loc ce părea că le va da siguranţă şi linişte. Toţi au alergat spre ea, printr-un tunel, parcă fugind de pericol. Au revenit în alergare în faţa fricilor, dar crispaţi şi agitaţi.
Unul dintre actori a reprezentat elementul de legătură, ca un axis mundi ce îi ghidează şi îi calmează pe ceilalţi, el având şi rolul de a disturba liniştea. Cu toate acestea, fiecare individualitate s-a exprimat liber. Pe scenă, cei 13 actori au sugerat că toţi suntem egali în faţa fricilor, oricare ar fi ele, din orice parte ar veni, suntem identici şi neputincioşi. Sigurul lucru care ne eliberează este strigătul.
În finalul spectacolului, fiecare actor şi-a mărturisit durerea, care stă la baza dezvoltării personale, prin monologuri rostite cu patimă, ură şi chiar lacrimi, poveşti reale, personale ale fiecăruia dintre ei. Conform regizorului, spectacolul a fost realizat în urma discuţiilor pe care acesta le-a avut cu actorii: "Prima parte a pregătirilor a fost mai grea pentru ei, pentru că îi rugam să îmi răspundă la întrebarea «Cine eşti?» şi ei se blocau. Încetul cu încetul, au început să comunice şi le-am aflat poveştile, cum că, de exemplu, unei fete îi murise tatăl, poveşti despre oameni care trebuie să accepte diferite slujbe pentru a supravieţui… toate aceste poveşti sunt în spectacolul meu".
La graniţa dintre teatru şi dans contemporan, spectacolul s-a încheiat prin rostirea unei rugăciuni, din ce în ce mai repede.
"Pulse" a fost aplaudat minute în şir, în picioare, de publicul prezent la spectacol.
"Pulse" vorbeşte despre legile vechi care au ghidat rasa noastră prin timp, despre diferenţa dintre viaţă şi moarte. Este un spectacol care arată povestea unui grup de oameni care au supravieţuit unei catastrofe şi care caută un nou început.
Din distribuţia spectacolului, care marchează, de asemenea, un nou spaţiu de spectacole în Fabrica, fac parte, printre alţii, Oleg Apostol, Roxana Condurache, Adriana Butoi şi Clara Flores, o actriţă chiliană care locuieşte în România.
Concentrându-se, de-a lungul anilor, pe studiul mişcărilor de scenă din teatru, creaţiile chilianului Javier Opazo pot fi caracterizate prin dinamism şi energie.
"Pulse" va avea 10 reprezentaţii în club Fabrica, iar în stagiunea 2008-2009 este programat un turneu al spectacolului în patru oraşe mari, Timişoara, Arad, Cluj şi Iaşi, susţinut de Ambasada Republicii Chile.
(Material realizat de Alexandra Buzas, [email protected])