„Eu sunt făcut din trofee, am luat campionate şi titluri, cred că generaţia din care am făcut parte a fost de aur! Suntem sau nu generaţie de aur? Eu nu sunt de aur? Toţi suntem de aur pentru că suntem câştigători”, a răbufnit „Regele” Gheorghe Hagi într-o emisiune televizată. De această dată, adversarul său a fost preşedintele FRF Mircea Sandu, care avusese „nesăbuinţa” de a considera că trofeul câştigat de Steaua în 1986 ar fi fost mai important decât cea mai bună participare a României la o cupă mondială, sferturi de finală, reuşită de generaţia lui Hagi în 1994.
Nimeni nu a pus vreodată la îndoială valoarea lui Hagi ca fotbalist şi nici nu ar avea dreptul, dar dacă judecăm după trofeele cucerite, ce ar putea spune o Elisabeta Lipă, spre exemplu? Sau poate Miodrag Belodedici, dublu câştigător al Cupei Campionilor Europeni, ca să nu amestecăm merele cu perele. Plecând de la premisele lui Hagi, prietenul său bulgar, Hristo Stoicikov, semifinalist cu naţionala tării sale la acelaşi turneu final din SUA, în 1994, s-ar putea considera Împăratul, Papa sau chiar Dumnezeul fotbalului de la sud de Dunăre.
După toate aceste ieşiri nu poţi avea în minte decât o imagine a unui Hagi în halat de baie, în locul unde până şi regele merge singur, cu sceptru şi coroană, admirându-se în oglindă. Ce diferenţă mai e între „Regele” Hagi, poate cel mai bun fotbalist român care îşi proclamă măreţia în văzul tuturor şi „Prinţul” Adrian Cristea care se admira şi el, într-un alt mod, în faţa Biancăi lui Bote?
Doamna de fier Margaret Tatcher a zis odată: „Să fii un om puternic seamănă cu a fi o doamnă. Dacă trebuie să le spui oamenilor că eşti o doamnă, nu eşti o doamnă”. Dacă Hagi va continua să le spună suporterilor că este „Rege” riscă să devină în mintea acestora unul dintre oamenii de tinichea care zornăie prea mult în fotbalul românesc.
(Comentariu realizat de Adrian Ţone, [email protected])