Marius Tucă Show | Interviu integral. Rodica Mandache: „S-au schimbat şi lucrurile cele bune, şi cele rele şi sunt multe care te seacă”

Prezentăm principalele declaraţii ale actriţei Rodica Mandache la emisiunea “Marius Tucă Show”:

„Absolut tot timpul am emoţii şi ştii cum simt înainte de spectacol, cum aş fi într-un avion şi trebuie să sar cu paraşuta şi e problema, cred că a tuturor şi a celor viteji şi a celor fricoşi <oare se deschide paraşuta?>”.

„Emoţia o simt tot timpul, dar oboseala o simţi mai puţin pentru că îţi place ce faci, îmi place mult ce fac, îmi place ce joc, am avut norocul ăsta să joc numai lucruri care îmi plac foarte mult, sau poate sunt ca portughezii, adică mă mulţumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu”.

„Până acuma nu am avut uimirea asta pe care o am, că am trăit cu atât de mulţi, atât de mari, că am jucat cu ei, că m-am bucurat să pot vorbi, să mergem la imprimări, să mergem la filmări, până acum nu am mai avut aşa ceva. Şi acum sunt atât de uimită şi exact cum nu cred că... ştii când simţi golul ăla că nu o să mai ai 17 ani şi nu o să mai fii frumoasă şi... aşa e şi cu ei”.

„În clipa în care îi văd, ţi-am spus, simt că e ceva al meu şi eu mă simt mult mai rotundă, mai bogată, mai împlinită pentru că i-am cunoscut şi încă ceva, din fiecare rămâne şi în noi. Ţin minte când am jucat cu Bibanu şi felul lui de a fi, de a mă înţepa...”

„Amza era foarte bun, Amza era un om foarte bun, ştiu că o dată a venit la filmare şi avusesem o emisiune numai cu mine şi cântam şi mi-a spus, am stat cu inima aşa strânsă că se aproprie aparatul şi jucam mai multe vârste şi se aproprie aparatul, ei şi după ce s-a apropriat am zis, nu, e bine, dar sigur oricine putea să spună asta, dar el o spunea cu aşa o bucurie, cu o încântare, ca un copil care povestea... Amza era un om bun”.

„Toţi am avut depresurizarea de a trece de la epoca comunistă, la cea de acum. Îmi e dor de mine, de noi din perioada aceea, 4- 5 ani cât au fost în care credinţa era uriaşă, speranţa era uriaşă...”

„Îmi e dor de noi cum eram, cum vorbeam, vorbeam altfel, atunci dacă m-ai fi chemat într-o emisiune puteam să mut cu vorbele mele studioul de aici până în Piaţa Victoriei şi bineînţeles că aveam o energie extraordinară, dragostea era foarte mare pentru tot şi toată lumea era în partea lui de sus, toţi funcţionam în partea noastră de sus”

„Regele Mihai  (m-a emoţionat) pentru că a avut pe umeri o istorie cumplită, sarcini de nedus, grele, foarte grele, a fost un sacrificat şi eu nu am fost regalistă, la început nici nu credeam că se poate, că pot să gândesc aşa ceva, sarcini militare a avut, strivitoare aproape şi faptul că a rezistat demn şi cu suferinţă, l-a făcut simbolul binelui. Eu îmi aduc aminte că înmormântarea lui a fost un moment foarte important al acestui popor”

„Nu poate să îmi fie dor de perioada aia pentru că eu, eu sunt un individ, simţeam că fruntea mea este lipită de genunchi, de asta am început cu şunca şi cu apa caldă, dar în acelaşi timp simţeam că fruntea mea este lipită de genunchi. La un spectacol, era o ramă pe un perete şi atunci a venit cineva şi a spus daţi jos rama aceea să nu se creadă că aţi spus o ramă goală în locul tovarăşului Ceauşescu. Şi îmi aduc aminte că eram obraznică şi deşteaptă şi am zis <dar cine poate să aibă o minte atât de bolnavă şi să îşi închipuie aş ceva>?”

„Am studenţi şi asta îmi face şi bine şi rău. Prima generaţie de studenţi pe care am avut-o, în clipa când povesteam ceva sau le răspundeam, sau încercam să le fac educaţia, ei erau aşa, foarte uimiţi şi într-o admiraţie foarte totală. A doua generaţie era un pic mai grăiţi, a treia, ultima generaţie, nu are ce să facă cu ce le spun, nici nu mă ascultă şi atunci eu mă simt pe  o insulă pustie şi ca un căţel care nu poate lătra şi degeaba spun”

„Oamenii vor să se iubească şi nu ştiu cum. Şi sunt într-o neputinţă totală în comunicare, în Biblie se spune distrugerea cărării de la om la om o să fie sfârşitul lumii, adică distrugerea comunicării adică în clipa în care noi nu o să mai ştim să ne dăm mâna şi nu mai ştim, nu mai ştim...”

„Analfabetul secolului 21 o să fie cel care nu înţelege, nu cel care nu ştie să citească şi am ajuns deja la asta... Nu ştiu să se iubească, nu ştiu să citească, nu ştiu să îşi ocupe timpul, nu ştiu să facă o bucurie celuilalt, ar vrea, dar nu pot. E o neputinţă undeva”.

„E greşeala noastră pentru că pe noi ne-au crescut foarte bine părinţii noştri şi noi nu am ştiut să îi creştem pe ei. Ei doresc să plece din ţară, tu i-ai opri? Nu poţi să îi opreşti pe cei care nu poţi să îi opreşti, sunt foarte mulţi care vor să plece şi foarte mulţi care vor să se întoarcă, sunt confuzi”

„E un gol, e undeva un gol pe care îl simţi tot timpul şi este dureros pentru că, aşa cum am spus la începutul emisiunii, mi-am dorit şi am sperat că o să se schimbe lucrurile rele, că o să rămână cele bune. S-au schimbat şi cele bune şi cele rele şi sunt multe care te seacă”

„E vorba că asta este o meserie în care îţi doreşti să joci doreşti să fii căutat, doreşti să fii folosit şi pe urmă vin şi banii şi respectul şi aşa mai departe. Dar în primul rând vrei să joci”.

Prezentăm interviul integral:

Marius Tucă: Bun găsit oameni buni la o nouă ediţie specială, mai avem un pic şi vine, cine vine? Vine Crăciunul, chiar vine Crăciunul. Invitata din această seară aşa cum a fost anunţată prin mijloacele de informare în masă, faptul că suntem la o masă, nu am altceva, este cunoscuta, îndrăgita, celebra de acum, actriţa Rodica Mandache.

Rodica Mandache: Mulţumesc frumos că m-aţi invitat.

Marius Tucă: Bun găsit, în perioada asta foarte greu să găseşti pe cineva care să participe la emisiuni televizate şi atunci vă daţi seama că am...

Rodica Mandache: Cum e rezerva la fotbal, nu?

Marius Tucă: E, nu vă mai alintaţi doamna Rodica pentru că ştiţi bine e vorba de dragoste în stare pură, nu în stare latentă.

Rodica Mandache: Dar ce crezi că ăia nu sunt iubiţi?

Marius Tucă: Am trecut deja la per tu, îmi cer scuze, un dialog civilizat, văd că...

Rodica Mandache: Asta este, nu este... eu nu vă tutuiesc.

Marius Tucă: Felul nostru de a... doamna Rodica Mandache, daţi-mi voie, e un fel de ştii că acuma se vorbeşte, zice bună ziua, ce faceţi Nicule? Ştii că aşa e, adică nu îi spune nici la pertu, dar ce faceţi ...

Rodica Mandache: Ce faceţi dumneavoastră.

Marius Tucă: Nu, ce faceţi Nicule, sau Iulian sunteţi pregătit de...? Păi ori eşti Iulian, ori...

Rodica Mandache: Nu, e frumos, e poetic.

Marius Tucă: E poetic?

Rodica Mandache: Da.

Marius Tucă: Daţi-mi voie să spun că încă din primele rânduri, mă rog asta e la scrieri, încă din primele imagini, că arătaţi absolut superb în seara asta.

Rodica Mandache: Ştiţi cum spune Shakespeare „frumos e în ochii celui ce priveşte”.

Marius Tucă: Aoleu, asta e... mi-aţi dat greu de la început, dacă nu aveam prietenă, sincer vă spun, vă cerea prietenia pe Instastory cel puţin.

Rodica Mandache: Ce nu aveaţi dumneavoastră?

Marius Tucă: Prietenă pe Instastory, sincer vă ceream prietenia pe  Messenger cel puţin.

Rodica Mandache: Hai să ne propunem aşa, să nu râdem, da? Dacă izbucnim în râs, cine izbucneşte în râs îi dă celuilalt un milion.

Absolut tot timpul am emoţii şi simt înainte de spectacol, cum aş fi într-un avion şi trebuie să sar cu paraşuta

Marius Tucă: Nu surprize prea mari, că la un moment dat o să vină invitat şi celebrul actor Marius Manole, crede-mă că în emisiunea trecută a fost invitatul principal şi tot am râs...

Rodica Mandache: Dar tu râzi de a de-adevăratelea când îl vezi pe el?

Marius Tucă: Da, dar asta e  bună chestia asta, cine ţi-a zis? El ţi-a zis astăzi că joci tot timpul teatru, că nu mai ai nici o emoţie, mai ai emoţie?

Rodica Mandache: Tot timpul şi sunt de dimineaţă într-o emoţie...

Marius Tucă: Păi spune-mi, ai spus că ai scris pe foi, păi citeşte de pe foile alea.

Rodica Mandache: Am scris foarte multe lucruri aici pe foi şi aş vrea să vi le spun.

Marius Tucă: Spune-mi te rog, ai emoţii?

Rodica Mandache: Absolut tot timpul am emoţii şi ştii cum simt înainte de spectacol, cum aş fi într-un avion şi trebuie să sar cu paraşuta şi e problema, cred că a tuturor şi a celor viteji şi a celor fricoşi „oare se deschide paraşuta?”.

Marius Tucă: Bine, uite, Marius mi-a zis şi o să ne confirme acum că nu mai are emoţiile pe care le avea o dată, şi ce m-a surprins şi mai tare, jucase două Richard al III-lea aproape 8 ore sau cât are, în orice caz vreo  ore cu siguranţă şi nu se simţea obosit...

Rodica Mandache: Asta nu are nimic de a face cu emoţia, că nu se simţea obosit.

Marius Tucă: Nu, vorbeam pe de o parte de emoţie şi după aceea să te întreb şi despre asta. Ai putea să joci, probabil că ai jucat şi tu câte două spectacole într-o zi, dacă asta e şi mai multe, îţi face plăcere şi eşti acolo nu simţi nici o secundă emoţia, e adevărat?

Rodica Mandache: Emoţia o simt tot timpul, dar oboseala o simţi mai puţin pentru că îţi place ce faci, îmi place mult ce fac, îmi place ce joc, am avut norocul ăsta să joc numai lucruri care îmi plac foarte mult, sau poate sunt ca portughezii, adică mă mulţumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu.

Marius Tucă: Cum sunt?

Rodica Mandache: Sunt un popor care nu seamănă cu nici un alt popor.

Marius Tucă: Dar tu te pricepi şi la portughezi?

Rodica Mandache: Sunt îndrăgostită de Portugalia şi de portughezi şi m-aş duce oricând la Lisabona, în toată ţara aia mică,  un popor tare frumos, e un popor disciplinat înăuntru, e un popor iubitor, e un popor care se mulţumeşte cu ce i-a dat Dumnezeu...

Marius Tucă: Nu credeam că în seara asta o să vorbim despre portughezi ...

Rodica Mandache: Şi socoteşte că e un dar, e un popor care socoteşte că totul este un dar. De altfel se vede din (...), din felul lor de a fi, de felul cum a fost reconstruit Lisabona...

Marius Tucă: Din lucrurile esenţiale care reprezintă.

Rodica Mandache: Da, gândeşte-te că au avut colonii şi au rămas săraci şi ei trăiesc aşa.

Marius Tucă: Zilele trecute... e adevărat aveau colonie, aveau un imperiu cum s-ar spune... spune-mi te rog, zilele trecute ai jucat la Petroşani cu Maia Morgenstern şi te plângeai la un moment dat că nu ştiu pe ce traseu acolo era ceva înfiorător că nu mai puteai.

Rodica Mandache: Nu, drumul pe Dealul Negru până la Râmnicu Vâlcea de la Piteşti îl ştiu pentru că cred că îl fac de 10 ori pe an, dar de acolo până la Petroşani nu îl mai ştiam. Când cunoşti un lucru îl şi iubeşti, când nu îl cunoşti e vai de capul tău. Mi s-a părut lung, este foarte frumos...

Marius Tucă: Poţi să te îndrăgosteşti de lucruri pe care nu le cunoşti, pe care le simţi, pe care le vezi, nu ţi se mai întâmplă, cred că e vârsta, ok.

Rodica Mandache: Vârsta mea e foarte bună şi sunt mulţumită de ea.

Marius Tucă: Nu, e vârsta în sensul bun al cuvântului că...

Rodica Mandache: Nu e nimic bun în sensul în care spuneaţi.

Marius Tucă: Cum spuneaţi dumneavoastră doamna Rodica, păi nu cum spuneai... descoperi un drum pe care nu îl cunoşti, dar îţi place, te bucuri de el...

Rodica Mandache: Da, foarte frumos drumul. Dar este asta spuneam, e acest Bumbeşti-Livezeni care a fost făcut cu voluntariat...

Marius Tucă: Ai pene pe căciuliţa aia atât de sexy?

Rodica Mandache: Am de toate şi mi le-am pus special pentru Crăciun.

Marius Tucă: Din pene de ce, de fazan?

Rodica Mandache: De pichere, pichere care face oăle acelea cu picăţele.

Marius Tucă: Mă întreabă cineva în cască şi trebuie să vă întreb, ce aţi primit cadou de la Marius de ziua dumneavoastră?

Rodica Mandache: L-am adus aici.

Marius Tucă: Ăla e cadoul?

Rodica Mandache: Da.

Marius Tucă: Ce e aia? Ou de picher?

Rodica Mandache: Da, aşa arată un ou de picher.

Marius Tucă: Portocală sau ce? Îţi aduci aminte cântecul o portocală?

Rodica Mandache: Da.

Marius Tucă: Cine l-a cântat? Îl cânta Anda Călugăreanu? Ce e cu tine?

Rodica Mandache: Nu îl cânta Anda Călugăreanu.

Marius Tucă: Dar cine îl cânta?

Rodica Mandache: Sau îl cânta poate şi Anda.

Până acuma nu am avut uimirea asta pe care o am, că am trăit cu atât de mulţi, atât de mari, că am jucat cu ei, că m-am bucurat să pot vorbi, să mergem la imprimări, să mergem la filmări

Marius Tucă: Să nu ziceţi că nu v-am zis, că mi-am uitat telefonul iar în geantă, ca de obicei, adică nu e nimic nou. Spune-mi, te rog, Rodica, mă ţin de mult să te întreb şi nu te-am întrebat. Te-am mai întrebat de Amza Pelea, de nume mari, cum e să fi fost contemporană cu mari actori ai României care astăzi nu mai sunt, cu care ai jucat, cu care ai fost prietenă, unde se duce prietenia asta, cum rămâne, care e starea ta raportată la oameni minunaţi, prieteni, actori?

Rodica Mandache: Până acuma nu am avut uimirea asta pe care o am, că am trăit cu atât de mulţi, atât de mari, că am jucat cu ei, că m-am bucurat să pot vorbi, să mergem la imprimări, să mergem la filmări, până acum nu am mai avut aşa ceva. Şi acum sunt atât de uimită şi exact cum nu cred că... ştii când simţi golul ăla că nu o să mai ai 17 ani şi nu o să mai fii frumoasă şi... aşa e şi cu ei.

Marius Tucă: Dar te gândeşti la ei, vorbeşti cu ei, îţi aduci aminte prieteniile legate.

Rodica Mandache: În acelaşi timp simt că e ceva care îmi aparţine şi dacă văd un interviu, cum am văzut cu Iordache acum câteva zile... e asta e Anda...

Marius Tucă: Da, o portocală. Cum era Anda Călugăreanu? Continuă-ţi ideea ce ai văzut acum câteva zile.

Rodica Mandache: Pot să îţi spun de Anda, era ca un gând frumos, era cu totul specială şi cu o energie extraordinară, cu un talent mare, mare de tot, de asta a şi făcut la 40 de ani facultatea de teatru, nu avea nevoie, dar a făcut-o ca să fie liniştită. Nu a avut o viaţă uşoară, talentată şi...

Marius Tucă: Nu sunt mulţumit de răspunsul pe care mi l-ai dat legat de oameni, actori mari, actori uriaşi şi cu care...

Rodica Mandache: Ar trebui să fii mulţumit, pentru că în clipa în care îi văd, ţi-am spus, simt că e ceva al meu şi eu mă simt mult mai rotundă, mai bogată, mai împlinită pentru că i-am cunoscut şi încă ceva, din fiecare rămâne şi în noi. Ţin minte când am jucat cu Bibanu şi felul lui de a fi, de a mă înţepa, cu Amza... Amza era foarte bun, Amza era un om foarte bun, ştiu că o dată a venit la filmare şi avusesem o emisiune numai cu mine şi cântam şi mi-a spus, am stat cu inima aşa strânsă că se aproprie aparatul şi jucam mai multe vârste şi se aproprie aparatul, ei şi după ce s-a apropriat am zis, nu, e bine, dar sigur oricine putea să spună asta, dar el o spunea cu aşa o bucurie, cu o încântare, ca un copil care povestea... Amza era un om bun.

Marius Tucă: Uite stăteam şi mă gândeam acuma, vorbim şi despre 30 de ani de libertate, 30 de ani de democraţie, 30 de ani de teatru liber nu? Pentru că înainte totuşi exista cenzura, exista sistemul, exista comunismul şi mă gândeam că ai avut fericirea, până la urmă, de a trăi două sisteme, două lumi total diferite, adică au fost anii până în 1989, până la revoluţie au fost anii de comunism, însă anii care erau în plină creaţie, da?

Rodica Mandache: Nu numai eu.

Marius Tucă: Nu, de atunci, se făcea teatru, se juca...

Rodica Mandache: Se făcea un teatru foarte bun.

Marius Tucă: Şi a venit revoluţia şi a venit libertatea, cum ai compara cele două perioade pe care le-ai pune faţă în faţă într-o oglindă, cum le-ai descrie cele două perioade din  viaţa ta, până la urmă pentru că fac parte din viaţa ta?  30 de ani după şi...

Rodica Mandache: Sunt foarte diferite pentru că atunci eram tânără şi acum nu mai sunt şi văd cu alţi ochi.

Marius Tucă: Păi în 1989 erai tânără.

Rodica Mandache: Eram, dar toţi am avut depresurizarea de a trece de la epoca comunistă, la cea de acum. Îmi e dor de mine, de noi din perioada aceea, 4- 5 ani cât au fost în care credinţa era uriaşă, speranţa era uriaşă...

Marius Tucă: De anii 1990 spui?

Rodica Mandache: Da, îmi e dor de noi cum eram, cum vorbeam, vorbeam altfel, atunci dacă m-ai fi chemat într-o emisiune puteam să mut cu vorbele mele studioul de aici până în Piaţa Victoriei şi bineînţeles că aveam o energie extraordinară, dragostea era foarte mare pentru tot şi toată lumea era în partea lui de sus, toţi funcţionam în partea noastră de sus, până într-o zi când...

Marius Tucă: Nu cred că până într-o zi, încet, încet pe nesimţite, toată energia aia aproape nucleară care te făcea să zbori pentru că te bucurai de libertate, te bucurai de tot ce au însemnat zilele, lumina aia era minunată s-a estompat încet, încet în timp până când a rămas o ceaţă...

Rodica Mandache: Până în 1989...

Marius Tucă: Lăptoasă.

Rodica Mandache: Eu nu pot să zic că am trăit foarte rău şi nu am avut apă caldă şi nu am avut mâncare, fiind actor şi actori foarte iubiţi se găseau tot felul de soluţii.

Marius Tucă: Subtilităţi.

Rodica Mandache: Da, subtilităţi să le numim dragostea aceea era tradusă în şuncă, cartofi, ouă...

Marius Tucă: Adică ce le lipseau majorităţii populaţiei?

Rodica Mandache: Da, nu pot să spun asta, mă şi simţeam la un moment dat... mă simţeam şi vinovată când  ştiu că o colegă de a mea a venit la mine şi avea un telefon care se muta dintr-o cameră în alta şi asta era ceva extraordinar şi a făcut aşa în apă şi a zis soţul ei: „unde crezi că sunt? Sunt într-o cadă cu apă”, însemna summumul.

Marius Tucă: Trist, dar adevărat.

Rodica Mandache: Foarte trist, dar m-am simţit şi vinovată pentru că eu stând pe lângă ambasada americană aveam, cred că de asta, nu că era...

Marius Tucă: Îţi aduci aminte de telefoane, apropo, că vorbeai, nu toată lumea avea un telefon, era singurul abonat, erau şi cuplaje îţi aduci aminte? Şi aşteptai să închidă cuplajul să poată să te sune...

Rodica Mandache: Nu am avut cuplaj, dar ce pot eu să îţi spun...

Marius Tucă: Nici eu nu am avut, dar am văzut cazuri...

Rodica Mandache: Ce poţi să îţi spun este că stăteam cu un coleg de vorbă şi ne bucuram şi mai erau încă doi şi la un moment dat a venit un băiat, dar un băiat anume, ochii lui vedeau ca oglinda aia din maşină care vede din toate părţile, cu un zâmbet şmecheros în colţul gurii, era sâmbătă după amiază şi tocmai primisem două telefoane, unul de perete, unul nou aşa şi unul în bucătărie. Şi le pusesem pe toate şi eram aşa de fericită că sunt ca în vest. Trăiam asta şi băiatul ăsta a venit cu o geantă pe spate şi a spus „vi s- a stricat telefonul” şi am zis nu, ba da vi s-a stricat telefonul, nu, merge, uite merge. Ei vă spun eu că vi s-a schimbat telefonul, eram acolo mulţi, el era foarte deştept şi a zis da, aveţi dreptate, nu. Şi uite aşa l-a reparat.

Marius Tucă: Am auzit de multe ori vorbindu-se despre faptul că s-a făcut mai bine teatru, mai mult teatru, teatru mai adevărat decât după 1989, e adevărat din punctul tău de vedere?

Rodica Mandache: Da, dar nu ştiu să răspund la întrebarea asta, poate că...

Marius Tucă: Eu te-am chemat să îţi pun întrebări, pentru că dacă ştiam invitam pe Manole, dacă ştiam că nu răspunzi.

Rodica Mandache: Crezi că el ştie?

Marius Tucă: Nu. Deci se făcea teatru mai adevărat? Păi cum îţi explici asta, Rodica, pentru că totuşi...

Eu cred că se adunaseră foarte mulţi regizori care se nasc o dată la 100 de ani...

Rodica Mandache: Să îţi spun de ce nu ştiu, pentru că este vorba despre regizorii talentaţi despre... eu cred...

Marius Tucă: Da, dar dacă ai spune cuiva din afară, faptul că într-o perioadă comunistă, unde libertăţile că aproape nu existau, unde cenzura tăia aproape tot, foarte rar ieşea ceva la cenzură, era un miracol, într-o perioadă în care lumea trăia foarte prost, o perioadă destul de gravă a României, într-o perioadă în care se lua curentul, se lua apa caldă, nu era căldură...

Rodica Mandache: Dar nu numai din cauza asta pentru că era foarte grav tot ceea ce se întâmpla...

Marius Tucă: Anii 80 este totul înfiorător, nu puteai să spui o vorbă şi aşa mai departe, adică ascultai pe ascuns posturi de radio, Europa Liberă, Vocea Americii şi aşa mai departe, cum de teatru era mai adevărat decât teatrul de după 1989?

Rodica Mandache: Cred că un om care are multe necazuri, multe impedimente în viaţa lui de fiecare zi...

Marius Tucă: Mai degrabă reuşeşte?

Rodica Mandache: Da.

Marius Tucă: Nu sunt de acord  cu asta.

Rodica Mandache: Ba da.

Marius Tucă: Eu mă uit la Daria, mă uit la copilul meu şi privesc din perspectiva asta.

Rodica Mandache: Sunt fel şi fel de necazuri.

Marius Tucă: Noi cred că avem chestia asta fatalistă să avem să fie greu, trebuie să ne chinuim, dacă se poate să ne târâm ca să ne iasă ceva. De ce să nu  fie toate lucrurile în regulă şi să iasă?

Rodica Mandache: Eu cred că se adunaseră foarte mulţi regizori care se nasc o dată la 100 de ani...

Marius Tucă: Şi nu s-au născut şi în următorii 50-30 de ani?

Rodica Mandache: Nu, pentru că nu s-au născut.

Marius Tucă: Măcar ciclici şi tot se întâmpla chestia asta.

Rodica Mandache: S-au schimbat lucrurile atât de mult secolul 21 are mari probleme de recepţie şi oamenii nu sunt pregătiţi deloc...

Marius Tucă: Nu sunt pregătiţi pentru ce înseamnă secolul ăsta cu tot ce are el.

Rodica Mandache: Uite, Radu Afrim este din punctul meu de vedere...

Marius Tucă: Încerci să citeşti de pe foi?

Rodica Mandache: Nu, unde vezi?

Regele Mihai a avut pe umeri o istorie cumplită, sarcini de nedus, grele, foarte grele, a fost un sacrificat

Marius Tucă: Ce ai scris pe foile alea, chiar aşa?

Rodica Mandache:  Romi, Fernando Pessoa, Monica Pilat, Regele Mihai.

Marius Tucă: Ai tot felul de citate ...

Rodica Mandache:  Nu numai citate, una dintre întrebări este ce personaj te-a uimit, te-a emoţionat...

Marius Tucă: Ce personaj?

Rodica Mandache:  Regele Mihai pentru că a avut pe umeri o istorie cumplită, sarcini de nedus, grele, foarte grele, a fost un sacrificat şi eu nu am fost regalistă, la început nici nu credeam că se poate, că pot să gândesc aşa ceva, sarcini militare a avut, strivitoare aproape şi faptul că a rezistat demn şi cu suferinţă, l-a făcut simbolul binelui. Eu îmi aduc aminte că înmormântarea lui a fost un moment foarte important al acestui popor, dar cu tine vorbeam la telefon şi tu de o dată ai făcut: ia uite, o uimire de a ta conveneau, ploua cu oameni..

Marius Tucă: Şi  o stare pe care oamenii nu ştiu dacă au mai avut-o probabil la revoluţie.

Rodica M: Nu, pesemne că au fost momente din astea,  nu atât de plenare, nu atât de ...

Marius Tucă: Păi atunci?

Rodica Mandache:  Păi uite când Nadia a luat nota 10...

Marius Tucă: Vorbeam de după 1989, nu... a fost un moment unic, incredibil şi cred eu irepetabil, adică după câţi ani de exil, da? Din 1947 fă calculul, până în 1989, da? Adică e greu cu calculele, 42 de ani şi încă 30 după, adică 70 de ani de exil, mai bine de 70 de ani.

Rodica Mandache:  Eu cred că demnitatea lui, cred că felul lui de a iubi patriotismul lui, ne-a ajutat să vedem ...

Marius Tucă: Dar de ce l-am descoperit în momentul în care a trecut în nefiinţă? O bună întrebare, nu e o caracteristică a noastră, că începe să ne pese şi să ne preţuim din momentul în care...

Rodica Mandache:  Nu a noastră, a tuturor, tot Shakespeare are asta, atâta vreme cât ai omul în faţa ta, nu îl respecţi şi nu îţi dai seama de importanţa şi de...

Marius Tucă: Scoate foaia cu Shakespeare, nu îmi cita din memorie.

Rodica Mandache:  Dacă o ştiu aşa de ce să...

Marius Tucă: Păi pare aproximativ...

Rodica Mandache:  Şi abia când nu îl mai ai, nu îl mai vezi simţi importanţa...

Marius Tucă: Îţi de dor cumva de perioada ia înainte de 89, nu cumva faptul că e vorba despre tinereţea ta?

Rodica Mandache:  Nu poate să îmi fie dor de perioada aia pentru că eu, eu sunt un individ, simţeam că fruntea mea este lipită de genunchi, de asta am început cu şunca şi cu apa caldă, dar în acelaşi timp simţeam că fruntea mea este lipită de genunchi. La un spectacol era o ramă pe un perete şi atunci a venit cineva şi a spus daţi jos rama aceea să nu se creadă că aţi spus o ramă goală în locul Tovarăşului Ceauşescu. Şi îmi aduc aminte că eram obraznică şi deşteaptă şi am zis dar cine poate să aibă o minte atât de bolnavă şi să îşi închipuie aş ceva? Şi îmi aduc aminte că doamna Deleanu directoarea teatrului în care am fost şi care a fost cu totul şi cu totul de aur a spus: Rodica stai jos şi fii actriţă pe scenă, cred că a spus şi mai frumos. Din glasul ei am simţit că nu trebuie să fiu îndrăzneaţă şi obraznică, să îi spun, insolentă când nu trebuie pentru că vorbeşti despre o instituţie şi numele unei instituţii... în sfârşit am înţeles mai bine atunci, dar şi acum este acelaşi lucru. Povestea cu rama şi cu aşa, la spectacolele lui Afrim, de pildă, le-am găsit. E câte o cronicăreasă care face lucruri bolnave. S-ar putea ca acum după 1990 să nu înţelegem cum trebuie. Uite îl dau exemplu pe Afrim: are un fel de a vedea ruşinea, frica, boala, greşeala, alt fel, au alte forme şi nu le recunosc, ce am eu bun e că încerc, că mă străduiesc şi câteodată înţeleg foarte bine...

Marius Tucă: Să le cunoşti, să le înţelegi...

Rodica Mandache:  D,a şi să mă schimb.  Atâta tot că vechea generaţie care m-a hrănit pe mine şi noi la rândul nostru încercăm să le spunem celor tineri de acum câte lucruri frumoase am învăţat, ce lucruri bune pot să îţi dea anumite cutume şi aşa mai departe. Ei sunt în galop,  nu se opresc, când eşti în galop nu poţi asimila, totuşi se face în timp.

Marius Tucă: Din 90 încoace viaţa noastră a fost contra-cronometru, mai mult decât un galop, în tot ce am făcut, în tot ce am trăit, în tot ce am iubit, în tot ce am construit...

Rodica Mandache:  Ba da, dar ar trebui să umblăm la...

Marius Tucă: Dar mie mi se pare că e pe repede înainte tot ceea ce trăim şi ceea ce ni se întâmplă şi că nu avem timp de nimic, sau de fiecare dată ne amăgim că mâine, că poimâine, că într-o zi o să avem timp să vorbim, că o să avem timp să citim, că o să avem timp să scriem, să avem timp să iubim şi ne trezim că a trecut viaţa şi chiar secolul. Nu ai sentimentul ăsta nu te mai uita în foi că nu te ajută...

Rodica Mandache:  Dar nici nu mă uit ca să citesc... Mă uit din când în când îmi schimb privirea ca să fiu expresivă şi să îţi înmoi inima.

Marius Tucă: Eşti, deci deja m-a înmuiat un mesaj despre tine, uite ce scrie, cred că ţi-ai pus fanii să îmi scrie mie: ce poezie minunată este doamna Rodica, o poezie de dragoste care ar atinge inima tuturor, că îmi vine să plâng.

Rodica Mandache:  Un bărbat sau o femeie?

Marius Tucă: O femeie.

Rodica Mandache:  Îi mulţumesc.

Marius Tucă: A, e de bine sau e de rău?

Rodica Mandache:  Nu, e de bine, e bine.

Marius Tucă: Deci spuneam, nu ţi se pare că secolul e din ce în ce mai grăbit, că timpul e din ce în ce, trăim o vreme, o viaţă pe repede înainte şi că lăsăm în fiecare zi lucruri pe care să le facem mâine sau poimâine, sau într-o zi nu mai apucăm să le facem niciodată? Şi atunci te întrebi dacă viaţa asta pe care o trăieşti, nu este viaţa pe care ai fi vrut să o trăieşti? Sunt prea filozofic, abstract? Că pot să pun şi întrebări dacă...

Rodica Mandache:  Mai simple.

Marius Tucă: Cât de cât.

Rodica Mandache:  Hai lasă, te înţeleg stai liniştit, ştii eu am studenţi şi asta îmi face şi bine şi rău, prima generaţie de studenţi pe care am avut-o, în clipa când povesteam ceva sau le răspundeam, sau încercam să le fac educaţia, ei erau aşa, foarte uimiţi şi într-o admiraţie foarte totală. A doua generaţie era un pic mai grăiţi, a treia, ultima generaţie nu are ce să facă cu ce le spun, nici nu mă ascultă şi atunci eu mă simt pe  o insulă pustie şi ca un căţel care nu poate lătra şi degeaba spun.

Marius Tucă: Cum  căţelul ăla care latră tot timpul când răspunzi la telefon...

Rodica Mandache:  Adeluţa?

Marius Tucă: Adeluţa, da, de câte ori sun eu latră şi zic dă câinele mai încet.

Rodica Mandache:  Poate că nu îi place cum scrii.

Marius Tucă: Îmi aduc aminte de... nu că puneam la îndoială ceea ce faci tu cu studenţii, dar le-am spus şi eu o dată sau de două ori, apropo de recepţie şi de felul în care oamenii primesc când vrei să le oferi ceva, pentru că aici e problema, nu mai ştiu să primească, pe de o parte, nu mai ştiu să asculte, nu mai ştiu să primească, nu mai ştiu să nimic...

Oamenii vor să se iubească şi nu ştiu cum. Şi sunt într-o neputinţă totală în comunicare

Rodica Mandache:  Analfabetismul funcţional.

Marius Tucă:  Şi le-am spus cred că la redacţie, vedeţi că uite, Rodica Mandache are... se strâmbau toţi, la fel şi la Daria la şcoală, şi în momentul în care ai venit cu studenţii şi v-aţi făcut numărul, spectacolul era incredibil, ăia erau cu lacrimi în ochi şi nu mai ştiau ce să facă de bucura pe care tu cu studenţii o oferiseră-ţi şi mă gândeam cât de reticentă, că la mine binele  e cu forţa, adică mai aveam un pic să îi bat pe ăia, sau alt episod, se juca Joi Mega Joy, eu îl văzusem, aşa cum văd cele mai multe dintre spectacole şi le-am zis vedeţi că vă duc la teatru, bineînţeles că s-au strâmbat la ziar, îţi aduci aminte?

Rodica Mandache:  Da.

Marius Tucă: Şi am închiriat cred că toată sala atunci că eram foarte mulţi, eram sute şi îmi aduc aminte...

Rodica Mandache:  La spectacolul lui Radu Afrim.

Marius Tucă: Da, spectacolul lui Radu Afrim şi îmi aduc aminte că era sâmbătă seara, o zi liberă, după ce se lucrează şi duminica în presă, se lucra că acum nu mai lucrează nimeni nimic şi i-am adus sâmbătă seara, ploua, bătea un vânt, era ceva noiembrie, o vreme câinoasă şi mă uitam în ochii lor, că stăteam pe scări acolo la Odeon şi mă înjurau toţi cu privirile. Adică sâmbătă seara pe vremea asta la teatru, băi, dementule, ce ai cu noi, avem viaţa noastră şi am mers, s-au aşezat cuminţi la spectacol, li s-a părut ciudat pentru că stăteau pe nişte gradene, au mai înjurat o dată cu privirea, bă unde ne-ai adus? A apărut decorul ăla care era o bucătărie total atipică faţă de teatru şi aşa mai departe şi am stat pentru că ştiam efectul final care va fi, în faţa lor asaltul ăsta de înjurături la nesfârşit, iar când s-a terminat spectacolul ce s-a întâmplat? Aplaudau toţi în picioare, se uitau la mine cerându-şi iertare, iertare pentru toate înjurăturile din priviri pe care mi le aduseseră şi au plecat fericiţi, luminoşi, cam asta e şi cu binele pe care nu mai ştie nimeni să îl primească şi de multe ori îl faci cu forţa.

Rodica Mandache:  Vezi, asta este specialitatea lui Afrim, spectacolele lui, oamenii vor să se iubească şi nu ştiu cum. Şi sunt într-o neputinţă totală în comunicare, în Biblie se spune distrugerea cărării de la om la om o să fie sfârşitul lumii, adică distrugerea comunicării adică în clipa în care noi nu o să mai ştim să ne dăm mâna şi nu mai ştim, nu mai ştim...

Marius Tucă: Nu mai există solidaritate, nu mai există prietenie, o destructurare a caracterelor în general, nu mai are nimeni răbdare cu nimeni, nu mai iartă nimeni pe nimeni şi apropo de ce spuneai, studenţii tăi.

Rodica Mandache:  Care vor, ei nu mai au sinapse, ei nu mai au biblioteci în care să îşi pună...

Marius Tucă: Cred că am ajuns aici, am ajuns aici, uite eu ştii că vin din Caracal, nu e bine să spui că eşti din Caracal, chiar vorbeam cu Marina Constantinescu, sănătate Marina...

Rodica Mandache:  Dar acum nu trebuie să umilim un oraş din cauza unei atrocităţi.

Marius Tucă: Nu, ţin minte că 10  ani am făcut acolo, am adus cele mai bune spectacole tocmai pentru că... şi acum după crima asta, crimele astea îngrozitoare aproape că nu mai poţi să faci nimic pentru că e un oraş al criminalilor.

Rodica Mandache:  Ţine de noi...

Marius Tucă: Aşa e şi am acolo prieteni care toţi sunt directori de şcoală şi întrebam  despre generaţiile care vin, nu se mai întâmplă nimic în materie de şcoală, sunt câţiva copii care învaţă aproape cu forţa pentru că îi obligă părinţii, sunt câteva familii şi în rest nu învaţă nimeni şi nu vrea nimeni să înveţe şi modelele lor este să facă bani, să fie fotomodele, să fie...

Rodica Mandache:  Asta li se arată, asta li se dă. Ştii că am găsit...

Marius Tucă: În şcoală?

Rodica Mandache:  Nu, ei se uită la televizor şi atunci...

Marius Tucă: Modelele lor sunt manelişti celebri de la Guţă la ...

Rodica Mandache:  Sunt şi ei oameni, e un fenomen.

Marius Tucă: Cine?

Rodica Mandache:  Modelele şi fetele şi...

Analfabetul secolului 21 o să fie cel care nu înţelege, nu cel care nu ştie să citească

Marius Tucă: Rodica, dacă se face o listă cu 1000 de modele, tu nu te regăseşti în primii 5000.

Rodica Mandache:  Nu, dar asta nu înseamnă că nu sunt ...

Marius Tucă: Păi nu despre asta era vorba, că eşti sau nu eşti, apropo de modele, sunt şi ei oameni, a spus cineva că nu sunt şi ei oameni? Repede tu să sari în apărarea maneliştilor, nu i-a acuzat nimeni de nimic, eu vorbeam despre copii, despre elevi care îşi găsesc idolii în cântăreţi de manele, Rodica. Hai să îţi spun ceva, îţi dau un alt exemplu, deci festivalul pe care îl fac, la care ai fost de atâtea ori şi la mare şi aici, ai fost, da? L-am dus şi la Caracal, tu ştii teatrul, superb, 250 de locuri, gratuit totul, mari artişti, cei mai mari din România cântând pe scenă, da? Gratis, da? Sala de 250 de locuri era ocupată pe jumătate hai să zic 100-100 şi ceva de locuri, mai încolo pe malul unei piscine, un club unde dădeau manele, erau mii de oameni, nu se putea respira, înţelegi? Aici suntem şi nicăieri în altă parte şi de multe ori ne minţim sau de cele mai multe ori ne minţim că suntem bine, că probabil că fiecare înconjurat de câţiva prieteni care sunt pe măsura fiecăruia dintre noi credem că lumea e perfectă, numai că dacă faci doi metri mai încolo s-ar putea să fie hăul şi tu nu poţi să trăieşti în bula ta că toate sunt bune aici, iar la doi paşi mai încolo să fie hău, hăul în forma cea mai îngrozitoare. Nu te trezeşti cu asta de multe ori, mergând prin spitale de exemplu, pe stradă? Te deranjez?

Rodica Mandache:  Nu mă deranjezi, încerc să gândesc şi să spun că acest analfabetism social acest autism social, dar a apărut şi au apărut tot felul de expresii în analfabetismul funcţional pentru că aşa este că analfabetul secolului 21 o să fie cel care nu înţelege, nu cel care nu ştie să citească şi am ajuns deja la asta...

Marius Tucă: Acolo în testele alea, da, asta era că citeau şi nu înţelegeau ce citeau, că nu este vorba de a nu ştii să citească.

Rodica Mandache:  Nu ştiu să se iubească, nu ştiu să citească, nu ştiu să îşi ocupe timpul, nu ştiu să facă o bucurie celuilalt, ar vrea, dar nu pot. E o neputinţă undeva.

Marius Tucă: Păi şi atunci de ce am trăit 30 de ani de libertate?

Rodica Mandache:  Păi e greşeala noastră pentru că pe noi ne-au crescut foarte bine părinţii noştri şi noi nu am ştiut să îi creştem pe ei. Ei doresc să plece din ţară, tu i-ai opri? Nu poţi să îi opreşti pe cei care nu poţi să îi opreşti, sunt foarte mulţi care vor să plece şi foarte mulţi care vor să se întoarcă, sunt confuzi.

Marius Tucă: Eu îi încurajez mai ales să meargă să studieze în afară.

Rodica Mandache:  Să studieze e altceva, numai că eu cred că şi îmi e frică de asta, că sunt foarte multe minţi bune, copii buni care învaţă bine şi care sunt crescuţi într-un fel şi vin aşa cum te aleg pentru un film, sau pentru un talent anume, pentru fotbal, pentru balet sau... şi vin şi iau aceşti copii şi îi duc la specializare şi aşa mai departe pentru că...

Marius Tucă: Să intre Marius în studio, vă rog să îl cablaţi pe Marius, Manole, un actor acolo şa.

Rodica Mandache:  Dar cum, dar eu de dimineaţă până seara numai la asta mă gândesc, cum să fac cum să intre el la discuţie.

Marius Tucă: Nu, dar e bine să fie şi el în discuţia asta a noastră care e cât se poate de serioasă şi după aia să... ştii, să mai vedem ce mai discutăm, unde rămăsesem, în ce punct?

Rodica Mandache:  Mie îmi place...

Marius Tucă: Îţi place de el ca actor sau ca om?

Rodica Mandache:  Ca tot.

Marius Tucă: De ce e un actor special Marius Manole? Poftiţi, lăsaţi nu fiţi atât de duri pe ansamblu.

Rodica Mandache:  Are har. Hai treci, ţi-ai pus ochelari?

Marius Manole: Păi doar eu sunt la o emisiune cu doamna Rodica Mandache nu vin fără ochelari, nu vin nepregătit, am citit cărţi, am stat de dimineaţă, am fost la bibliotecă, mi-a dat domnul Tucă alea ce să...

Marius Tucă: Temele pe care să le discutăm...

Marius Manole: Trebuie să compresez.

Rodica Mandache:  A cui sunt ochelarii?

Marius Manole: Ai mei de citit.

Rodica Mandache:  Eşti ca motanul încălţat, dar e bine, e bine.

Marius Manole: Da, un pic de alură de francez, mulţumesc pentru cafea, mulţumesc pentru tot, foarte distractivă emisiunea, am râs.

Marius Tucă: Lanţul lui Marius atinge lavaliera, bagă-ţi lanţul, am văzut că ai îngerul ăla excepţional.

Rodica Mandache:  Dar ce ai pe lanţ?

Marius Manole: Pe lanţ am o aripă de înger, argint, care înseamnă îngerul meu care mă păzeşte de pieze rele, chiar poate şi de faţă. Am vrut să vin pe la spate şi să fac aşa, când era serioasă, când spunea de generaţia tânără, când eram la Bulandra, că venise să vadă Ivanovo pentru a nu ştiu câta oară...

Rodica Mandache:  Rodica Mandache în persoană.

Marius Manole: Da, Rodica Mandache, şi venise, că asta admir foarte tare la dumneaei îi place să vadă un spectacol de multe ori. Intram în sală şi am trecut pe lângă ea şi când am trecut am văzut unde stă şi i-am dat peste pălărie şi a picat pălăria şi eu tot am mers înainte şi eram pe scenă deja jucam şi auzeam din sală „ce prost eşti, da ce prost e ăsta măi”, spunea la oamenii ăia care erau la spectacol; „dar ce prost e ăsta” ...

Rodica Mandache:  Nu spuneam...

Marius Manole: E, ba da, aşa spuneaţi, v-au auzit mai mulţi colegi de ai mei şi poate colegi mai...

Rodica Mandache:  Cu cine eram?

Marius Manole: Singură.

Rodica Mandache:  Nu, vorbeam singură.

Marius Manole: Eraţi singură pe un scaun, jur şi le spuneaţi la nişte oameni, spectatori: ce prost e ăsta, ce prost eşti măi.

Rodica Mandache:  Crezi tu că spuneam aşa.

În primul rând că un om tânăr trebuie să se simtă iubit de societate. Şi societatea nu îi iubeşte şi nu are nevoie de ei.

Marius Tucă: Domnul Tucă, că nu ne... zi Marius.

Marius Manole: Bine, eu o las aşa, nu o contrazic pentru că am văzut ce părere ai de generaţia  noastră, generaţia tânără că suntem...

Rodica Mandache:  Dar ce tu eşti generaţia tânără?

Marius Manole: Haideţi doamna Rodica să nu ne jignim chiar până într-acolo.

Rodica Mandache:  Dar câţi ani ai tu măi băiatule?

Marius Manole: Păi 38.

Marius Tucă: A făcut chiar 40, dar mă rog.

Marius Manole: Bine, ăştia nu se pun, ultimii trei nu se pun. Că au fost sub o conducere...

Marius Tucă: Dar de ce Marius, nu crezi că acolo suntem? Nu de generaţii, ci de... ea vorbeşte de studenţii ei care au 18-20 de ani...

Marius Manole: Rău, e mai rău ca la ei, dar... acuma nici noi nu am avut, poate că nici noi nu am ştiut cum să avem grijă de ei cum trebuia sau cum trebuie şi noi am fost uşor agresivi şi noi ne-am arătat prea ştiutori, mult prea ştiutori, atotştiutori.

Rodica Mandache:  Dar cred că asta se întâmplă, dar în primul rând că un om tânăr trebuie să se simtă iubit de societate...

Marius Manole: Exact.

Rodica Mandache:  Şi societatea nu îi iubeşte şi nu are nevoie de ei.

Marius Tucă: Ar trebui să reuşească, tu spuneai mai devreme că au piedici, care se chinuie, care se străduiesc să duc o luptă...

Marius Manole: Nu toţi sunt făcuţi la fel, nu toţi au caracterul ăsta bătăios şi cunosc copii foarte mulţi care nu mai suportă să meargă la şcoală pentru că la şcoală sunt agresaţi de alţi colegi care sunt foarte răi, de vârsta lor şi sunt răi, chiar de profesori care zice „uite-l prostul ăsta” şi am un coleg, prieten care are un copil care nu mai vrea să meargă la şcoală. Şi nu e un copil prost, nu e un copil lipsit de calităţi şi „că îşi bat joc de mine pentru că eu nu vreau să stau cu ei sau nu ştiu ce şi eu nu mai ştiu ce să fac.  Ei cu ei sunt răi.

Marius Tucă: Marius şi, atenţie, s-ar putea să nu aibă sprijinul necesar să treacă peste un lucru. Dar şi noi am trecut prin perioade din alea şi cred că am avut noi capacitatea altfel... copiii excepţionali, absolut excepţionali şi la învăţătură şi inteligenţa lor care nu poate să treacă peste asta sau nu au o familie care nu poate să îi ajute.

Rodica Mandache:  E uite asta că moş Crăciun a întrebat ce e cel mai important în viaţa voastră şi Catinca a răspuns „Familia”

Marius Manole: Şi după aia a zis moş Crăciun a zis mai gândeşte-te puţin ce e mai important decât familia, ceva ce poţi dărui unui alt copil sau unui alt om şi ea a zis „iubirea” şi mă rog  Moş Crăciun a zis „timpul”.

Rodica Mandache:  Şi Moş Crăciun bine a făcut.

Marius Tucă: Să ne lase frate... a, era chiar el. Sunt unii care nu...

Rodica Mandache:  Cum, copiii îl trăgeau de barbă şi barba lui…

Marius Tucă: V-am povestit cu Moş Crăciun că ştiam la un moment dat cine e şi îmi aducea de fiecare dată cărţi şi eu le citeam ştiam că erau prin casă pe unde le ascundea Moş Crăciun şi le citea şi în momentul în care mi le dădea erau deja citite.

Marius Manole: Erai norocos, eu ce puteam să fac, să le port în fiecare an...

Rodica Mandache:  Măi, dar amândoi de fiecare dată când ne întâlnim, numai asta spuneţi amândoi.

Marius Manole: Păi astea sunt traumele noastre din copilărie, de asta vorbim aşa.

Marius Tucă: Asta am vorbit ultima dată, ne-am adus aminte că vine Crăciunul, ce ai vrea să vorbim de Paşte?

Marius Manole: Da, la Paşte nu primeam nimic.

Marius Tucă: La Paşte ce să... da, păi da la Paşte nu se făceau asta cu iepuraşul e o chestie nouă încoace.

Marius Manole: Nu aveam.

Marius Tucă: Doar că ne îmbrăcam frumos de Paşte...

Marius Manole: Da şi aveam dimineaţă masa aia care îmi plăcea mie cel mai tare, aia de se ducea tata în piaţă venea cu caş proaspăt, ceapă verde, roşii...

Marius Tucă: La mine era noaptea de Paşte, după ce mergea la Biserică, cu toate că era interzis, masa era atunci. Pregătea cu stufatul la cuptor, la 2-3 dimineaţa.

Marius Manole: Nu, la noi părinţii se culcau.

Marius Tucă: De ce? Păi probabil că ei consumau băuturi alcoolice...

Marius Manole: Nu este adevărat, de ce să vă mint. Haideţi să revenim la, da.

Rodica Mandache:  Iaşi avea întotdeauna zăpadă, Iaşiul are multe dealuri şi văi şi toţi copiii se dădeau cu...

Marius Manole: Iaşiul este foarte frumos, Iaşiul are foarte multe dealuri şi văi, nu sunt toate oraşele cu dealuri şi văi?

Marius Tucă: Se aude un troncănit, bagă-ţi îngerul în cămaşă.

Marius Manole: Dacă asta vă deranjează...

Rodica Mandache:  Dar dă-l la spate.

Marius Manole: Dar pare că am ceva de gât, uite stau aşa, e mai modern aşa.

Marius Tucă: Cu dealuri, zi te rog descrierea.

Rodica Mandache:  Din cauza asta maşinile erau mai puţine pe vremea aia şi în Portugalia tot aşa sunt, aşa dealuri aşa văi şi tramvaiele merg tot aşa şi se opresc aici.

Marius Manole: Mi-am dat seama că în instituţiile statului oamenii nu îşi fac treaba că nu îi interesează, ori nu pot, ori nu ştiu cum

Marius Tucă: Marius, spune-mi te rog, ai ascultat discuţia noastră apropo de teatrul din înainte de 1989?

Marius Manole: În mare, am ascultat pentru că v-am spus că eu sunt lider de sindicat şi am probleme tocmai cu această generaţie şi tocmai cu... da, de asta nu am ascultat în foarte mare parte pentru că aseară am fost la un spectacol care mi-a plăcut foarte tare, la Teatrul Naţional, care se numeşte Livada de Vişinii şi pe care vă invit să o vedeţi.

Rodica Mandache:  Dar eu l-am văzut.

Marius Manole: Da, mie mi-a plăcut foarte tare, s-a mutat spectacolul de la Sala Mare, s-a mutat la Sala Studio. Deci publicul nu mai e pe gradenă, e în sală şi e foarte frumos, mi-a plăcut foarte tare, doar că m-am uitat aşa în sală şi era o jumătate de sală Marius, o jumătate de sală. Nu pot să spun cât efort, nu pot să îţi spun cât efort pentru actorii ăia şi m-am uitat acolo şi după aia am plecat şi am scris un mail directorilor mei prin care le-am spus „să vă fie ruşine, la comunicare, că nu sunteţi în stare să umpleţi o sală de 500 de locuri la un spectacol ca nu e prost”.

Marius Tucă: Mai ales că e bun...

Marius Manole: Chiar bun şi mi-am dat seama că în instituţiile statului oamenii nu îşi fac treaba că nu îi interesează, Marius, ori nu pot, ori nu ştiu cum.

Marius Tucă: Marius îmi pare rău că te dezamăgesc, dar eu nu am văzut nici o reclamă la spectacolul Pădurea Spânzuraţilor.

Marius Manole: Marius sunt cazuri şi cazuri, nu e vorba de asta, dar sunt spectacole mai speciale care au nevoie să fie vândute într-un fel, nu poţi să laşi doar aşa că ai dat tu... mă rog, despre asta vorbeam, generaţia asta a doamnei Rodica are raportarea asta că eşti obraznic, dacă faci observaţie eşti obraznic. Nu, fac observaţie...

Marius Tucă: Nu toată generaţia, generalizezi acuma.

Marius Manole: Nu, nu toată generaţia, dar...

Marius Tucă: Nu am auzit-o pe Rodica spunând niciodată eşti obraznic..

Marius Manole: Nici mie nu mi-a spus niciodată. Mă rog, în anumite cazuri când chiar am fost obraznic, dar nu faptul ăsta că ei ne spun nouă, ne fac observaţii, dar nu se obişnuiesc...

Rodica Mandache:  Da, dar ştii că poţi să te duci unde ai scris scrisoarea „să vă fie ruşine”, să te duci şi să spui „hai să facem într-un fel să fie la toate spectacolele”...

Marius Tucă: Dar cine să facă...