A „trădat” NATO Rusia prin extinderea către est? Promisiunile din 1990 şi situaţia actuală

Una dintre cererile consecvente ale Rusiei a fost ca Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord să înceteze extinderea spre est şi să se angajeze să nu includă niciodată Kievul în alianţa de securitate. Totuşi, în contradicţie cu dorinţele Rusiei, NATO insistă pe ideea că are o politică deschisă pentru orice naţiune care îşi îndeplineşte criteriile de aderare.

În timp ce conflictul actual dintre Rusia şi Occident se bazează pe multe nemulţumiri, naraţiunea trădării occidentale a ocupat un loc proeminent în retorica Moscovei de zeci de ani.

Într-un discurs de la Conferinţa de Securitate ce a avut loc la München în 2007, Vladimir Putin a acuzat puterile occidentale că au încălcat un angajament solemn prin extinderea considerabilă a NATO – mai ales odată cu aderarea ţărilor baltice la Alianţă în 2004 – întrebând: „Ce s-a întâmplat cu asigurările pe care partenerii noştri occidentali le-au dat după dizolvarea Pactului de la Varşovia?" 

NATO nu a încetat să se extindă de la căderea Uniunii Sovietice, crescând de la 17 ţări, câte erau în 1990, la 30 astăzi, dintre care câteva făceau parte cândva din Pactul de la Varşovia condus de sovietici.

Originea pretenţiei de trădare

Pentru a înţelege pretenţiile Rusiei, trebuie aduse în vedere asigurările pe care secretarul de stat american James A. Baker le-a făcut fostului lider sovietic Mihail Gorbaciov în timpul unei întâlniri din 9 februarie 1990. Într-o discuţie despre statutul unei Germanii reunite, cei doi lideri au convenit că NATO nu se va extinde dincolo de teritoriul Germaniei de Est, o promisiune repetată de secretarul general al NATO într-un discurs din 17 mai, de la Bruxelles.

Rusia şi Occidentul au încheiat, în sfârşit, un acord în luna septembrie a aceluiaşi an, acord care ar permite NATO să îşi staţioneze trupele dincolo de Cortina de Fier. Cu toate acestea, înţelegerea a vizat doar o Germanie reunificată, extinderea ulterioară spre est fiind de neconceput la acea vreme.

„Uniunea Sovietică încă exista, iar ţările din Europa de Est făceau încă parte din structurile sovietice – precum Pactul de la Varşovia – care nu a fost dizolvat oficial până în iulie 1991”, a declarat pentru France24 Amélie Zima, doctor în ştiinţe politice la Centrul Thucydide (Panthéon- Assas) de la Paris. „Nu putem vorbi de trădare, pentru că era pe cale să aibă loc un lanţ de evenimente care ar fi rearanjat configuraţia de securitate din Europa”.   

Pe scurt, într-un moment în care occidentalii ofereau „garanţiile” despre care vorbea Vladimir Putin, nimeni nu ar fi putut prezice prăbuşirea URSS-ului şi răsturnările istorice care au urmat.

Căderea Uniunii Sovietice şi importanţa strategică a Ucrainei

„În plus, aceste promisiuni au fost făcute oral şi nu au fost niciodată consemnate într-un tratat”, a amintit Olivier Kempf, cercetător asociat la Fundaţia pentru Cercetare Strategică. „Momentul de cotitură al extinderii NATO a venit mult mai târziu, în 1995, la cererea ţărilor est-europene”.

În acel an, NATO a publicat un studiu privind extinderea sa, înainte de a începe discuţiile de aderare doi ani mai târziu cu Ungaria, Polonia şi Republica Cehă, care urmau să devină membre în 1999. Adăugarea acestor noi state a stârnit multă vreme dezbateri în cadrul NATO, subminând astfel mitul rusesc al unei „trădări orchestrate de Occident”. „Chiar şi în cadrul administraţiei americane, unii au crezut că NATO nu ar trebui să se extindă pentru că o va face mai puţin eficientă, i-ar dilua competenţele şi ar deveni o povară financiară”, a explicat Zima.

Timp de mulţi ani, problema extinderii NATO a alimentat tensiuni între Statele Unite şi aliaţii săi, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte.

Ţara condusă de Putin priveşte scutul antirachetă al alianţei – înfiinţat în 2016 în România, membră NATO – cu mare suspiciune, o bază similară existând şi în Polonia.

„Ruşilor le este greu să accepte extinderea NATO, dar uită că au semnat, în 1997, un document numit ‹‹Actul fondator NATO-Rusia›› prin care devin parteneri şi se angajează să garanteze pacea şi securitatea în zona euro-atlantică, precum şi integritatea teritorială a tuturor statelor membre”, a menţionat Zima.

Astăzi, Moscova îşi reînvie retorica în contextul crizei din Ucraina, transformând posibila viitoare aderare a Kievului la NATO într-o nouă linie roşie care nu trebuie depăşită.

Ucraina are în prezent statutul de „ţară parteneră” la NATO. În realitate, Kievul are încă un drum lung de parcurs până să se califice pentru calitatea de membru deplin.

„Una dintre regulile principale ale Alianţei este ca ţările membre să îşi fi rezolvat toate problemele lor de frontieră pentru a nu integra un nou factor de criză în Organizaţie. Cu conflictul continuu [al Rusiei asupra] Crimeei, este puţin probabil ca Ucraina să poată adera la NATO”, a spus Kempf.