Astrologul care a salvat Securitatea: Gelu Voican-Voiculescu i-a împărţit pe securişti în buni şi răi

”Trosca a spus: Mă, ăştia ne-au trădat!”

Dacă pînă în 1989 securiştii erau cei care semănau frică, o frică pe care o provoca şi numai rostirea numelui Securităţii printre români, uşurînd poliţiei politice misiunea de ”apărare a cuceririlor revoluţionare ale întregului popor”, la finele lunii decembrie a acelui an a venit momentul să simtă ei înşişi ce înseamnă frica. Şi de atunci încolo, o bună bucată de timp, ”securist” ori ”informator” a rămas o anatemă. Am aflat, de pildă, că multe soţii de securişti au intentat divorţ de soţii lor după decembrie 1989, tocmai din cauza oprobriului public la care au fost supuşi tovarăşii lor de viaţă, despre care parcă abia atunci aflau unde au lucrat şi de unde aduceau pîinea albă şi salamul de Sibiu pe masă.

La Securitate, în decembrie 1989 frica nu s-a repartizat neapărat în funcţie de gradele de pe umeri. Cei care au putut, s-au ascuns cît de bine s-au priceput, cum a făcut-o colonelul Gheorghe Goran, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, care a dispărut pur şi simplu, reapărînd abia după 25 decembrie 1989. Generalul Aurelian Mortoiu, şeful Direcţiei a III-a de Contraspionaj s-a internat de urgenţă în Spitalul Militar, doldora în acele zile de bolnavi din Securitate. Dintre cei rămaşi la vechile sedii sau acasă, cei mai mulţi se temeau, pur şi simplu, că vor fi împuşcaţi. Şi nu fără temei.

În noaptea de 23 spre 24 decembrie, a fost solicitată intervenţa la Ministerul Apărării a unui echipaj antiterorist de la Securitate, pentru a apăra instituţia, despre care se afirma că în acele momente este sub atac terorist. Ceea ce era fals. Au fost trimise echipajele a două blindate uşoare, conduse de colonelul Gheorghe Trosca, de la USLA, care au fost mitraliate într-o ambuscadă de tancuri ale armatei, iar cadavrele celor ucişi au fost profanate în stradă, vreme de cinci zile, aceştia fiind prezentaţi opiniei publice drept terorişti. Trosca a fost decapitat, iar capul său a fost aşezat pe o roată al unuia dintre cele două vehicule, răsturnate. Unul dintre subalternii acestuia, lt.col. Alexandru Cristescu, şeful opreţiunilor USLA, îşi amintea în faţa Comisiei Senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 că, în 22 decebrie 1989 aproape de prînz, comandantul USLA Gheorghe Ardeleanu şi locţiitorii săi Blăiţă şi Gherghina au părăsit unitatea.

În acele împrejurări, rememora Cristescu, ”Trosca m-a chemat şi mi-a spus: „mă ăştia ne-au trădat”, văzînd că nici unul din cei trei nu se reîntoarce. Am stat aşa în unitate pînă în 23 decembrie dimineaţa. Apoi ni s-au solicitat oameni la diferite obiective din Capitală să căutăm, să cercetăm după cei care au tras. Am trimis echipaje în mai multe locuri, la circa 12-14 obiective. Seara, pe la 23, Ardeleanu a sunat de la M.Ap.N. să trimitem trei AB-uri (autoblindate – n.n.), pentru a neutraliza un cuib de terorişti ce trag de la Orizont asupra ministerului, dar am auzit că a spus să vină Trosca cu ele. Au plecat, l-au luat şi pe Isac Constantin în drum şi, cînd au ajuns la M.Ap.N. s-a tras din tancuri asupra lor. În primul AB au murit trei şi au scăpat trei, iar în al doilea au murit patru şi a scăpat doar unul”.

Stadionul Ghencea al ”Stelei” era să fie cimitirul Securităţii

Crima a fost atribuită generalului Nicolae Militaru, dornic să se răzbune pe Securitate, ale cărei rapoarte privind legăturile sale cu spionajul sovietic au dus la îndepărtarea lui de la comandă. Se pare că lucrurile au stat puţin altfel. Locotenent-colonelul Cristescu îşi amintea că ”Ardeleanu nu l-a agreat pe Trosca, pentru că Trosca a fost C.I.-st (ofiţer de contrainformaţii – n.n.) şi i-a rămas obiceiul de a ne urmări. Aveam trei C.I-şti în unitate, care ne supervizau acţiunile. S-a auzit că incidentul cu Trosca ar fi fost „lucrătura” lui Militaru, pentru că la Armata I-a, unde era Militaru a fost o perioadă ofiţer C.I Trosca şi-l urmărea pe Militaru. Eu doar duminică dimineaţa am aflat de moartea lui Trosca. USLA a avut opt morţi în total”.

De fapt, dosarul de cadre al lui Gheorghe Trosca de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii arată că în 1978, cînd Militaru a fost trecut în rezervă, acesta era la studii la Facultatea de Arme Întrunite din Academia Militară (urmate între 1977-1979). Dar, poate că, în faţa insistenţelor ministrului apărării, de a ”da” nişte terorişti, colonelul Ardeleanu s-a decis să-şi sacrifice incomodul locţiitor din raţiuni personale, convingîndu-l şi pe general că Trosca ar fi fost acela care l-ar fi ”turnat” conducerii superioare de partid. În acest context, faptul contează însă mai puţin.

Cert este că în dimineaţa de după această execuţie, Nicolae Militaru a ordonat ca trupele Securităţii să fie adunate pe Stadionul Ghencea, pentru o ”revistă de front”. Mai mulţi foşti ofiţeri de securitate au afirmat că în tribune au fost instalate mitraliere şi că acolo se pregătea execuţia lor. Sub impresia puternică a executării echipajului lui Trosca, pe care o văzuseră la televizor, cadrele USLA şi ceilalţi colegi ai lor din alte direcţii ale Securităţii au făcut totul ca să împiedice această ”convocare”. Colonelul Cristescu spunea că ”pe 24 decembrie dimineaţa s-a ordonat să se facă o revistă de front pe stadionul Ghencea, din ordinul generalului Militaru. A intrat frica în noi, am încercat să luăm legătura cu revoluţionarii pe care-i ştiam şi astfel pe la ora 10 s-a anulat dispoziţia cu revista de front”. ”Uslaşii” Securităţii au fost la un pas ca pentru ei în Ghencea stadionul Stelei să fie una cu cimitirul.

Cum a depus Securitatea ”jurămîntul de credinţă” faţă de Revoluţie

Sub impresia puternică a executării cadrelor USLA în faţa Ministerului Apărării, Iulian Vlad a fost solicitat de subalternii săi, ajunşi în pragul disperării, să le sară în ajutor. ”Cînd am ajuns la USLA, i-am raportat generalului Militaru că de ce să facem revistă de front la Ghencea, că revista de front s-a făcut la noi în unitate. Dar n-a mai venit generalul Militaru, ci doar Hortopan”, relata ulterior şeful Departamentului Securitţii Statului. În unitatea antiteroristă a Securităţii au sosit în dimineaţa zilei de 24 decembrie ”emisarii revoluţiei”, în faţa cărora uslaşii au depus jurămîntul. ”La 11-11.30 a venit în unitate generalul Hortopan, căpitanul Lupoi, Vlad, Ardeleanu şi revoluţionarul Montanu. S-a vorbit cu noi, apoi iarăşi s-a pornit cu telefoanele, a doua zi am fost chemat la M.Ap.N. şi acolo am stat la o şedinţă, pentru a rezolva situaţia creată. Am cerut ţinută militară. Guşe a condus şedinţa, a dispus să ne aducă ţinută, am primit nişte salopete pe care armata le folosea pe şantiere. A doua zi am format echipe mixte de armată şi USLA şi am controlat peste 200 obiective, pînă prin februarie 1990”. Aşa au trecut ”uslaşii” de partea revoluţiei.

Dumitru Burlan, fost maior în unitatea de Securitate şi Gardă s-a ascuns în amiaza zilei de 22 decembrie 1989 cu un grup de 80 – 90 ofiţeri din Direcţia a V-a, într-un garaj din strada Leonida, unde erau păstrate limuzinele lui Ceauşescu. Erau cu toţii disperaţi, nu mai reuşeau să dea de şeful lor, generalul Neagoe, care s-a ascuns şi el, cu puţin înainte chiar de fuga lui Ceauşescu. “După evenimente, ne-au cerut să mergem pe stadionul Ghencea, să depunem jurămîntul de credinţă pentru revoluţie. Noi am refuzat să plecăm, dacă nu merg cu noi generalii Vlad, Bucurescu, Neagoe”. Le era o frică grozavă şi urmăreau orice mişcare de pe stradă. “Nu le-a mers să ne ducă pe stadionul Ghencea şi poate vor să ne omoare aici”, se gîndea Burlan atunci. Şi ca el gîndeau aproape toţi, mai ales că, părăsiţi de şef, erau ca şi paralizaţi.

Unii dintre subalternii direcţi ai generalului Neagoe au trecut greu peste laşitatea acestuia. Colonelul Ion Apostolescu din Direcţia a V-a (reciclat ulterior în Serviciul Român de Informaţii ca şef al SRI Braşov) spunea în faţa Comisiei Gabrielescu că ”generalul Neagoe a fost şeful meu; i-am reproşat unde a fost din 22 decembrie şi a lăsat subordonaţii să facă fiecare ce-l taie capul? Era ascuns la un doctor, deci de la Neagoe nu puteam primi vreun sfat”. Mai în amănunt explică şocul resimţit de ofiţerii gărzii lui Ceauşescu în faţa mulţimii care înconjura treptat Comitetul Central colonelul Nae Octavian: ”am auzit că se îndreaptă coloane de manifestanţi. Am zis că trebuie să-l caut pe General, dar nu l-am mai găsit! Am urcat la etajul II să privesc. Am văzut cum s-a umplut încet piaţa. Unii pe camion, cu barbă, cu colivă şi lumînare, spuneau de morţii noştri din Timişoara. Dan Iosif făcea un fel de ordine între manifestanţi, i-a oprit la bordură. Nici la staţie, la indicativul 8-0 Neagoe nu răspundea. La un moment dat, îi văd pe Vlad, Postelnicu şi Stănculescu. Discutau ceva secretos. Cineva a încercat să iasă pe balcon, a fost primit cu huiduieli. Tot îl căutam pe Neagoe şi nu l-am găsit. Apoi am auzit zgomot de elicopter”. Pentru zile bune de atunci încolo, la securişti s-a aplicat proverbul ”scape cine poate”.

Aşa s-a întîmplat şi cu maiorul Burlan şi ofiţerii din Direcţia a V-a, acunşi în garajul din strada Leonida. În cele din urmă, după trei zile şi jumătate de groază, aceştia aud cu uşurare la telefon vocea şefului lor, generalul Neagoe. Stupoarea securiştilor atinge culmea: Neagoe fusese arestat cu o seară înainte, “l-au arătat la televizor cu cătuşe la mîini, lîngă Valentin Ceauşescu şi Dumitru Popescu. Nu pot să uit cum zîmbea. Cum dracu’ dă telefon, dacă e arestat?” relata Burlan într-un interviu la începutul anilor ‘90 marea sa nedumerire. Ofiţerii au primit de la Neagoe ordin să rămînă pe loc, căci va veni şi el acolo: “Ori eşti arestat pe 24 decembrie, la ora 11,15, ori vii la garajul Leonida!”, se mira justificat ofiţerul. În cele din urmă, deruta a fost risipită. De pe un tanc, în faţa garajului, au coborît Iulian Vlad, generalul Hortopan şi revoluţionarii Mihai Montanu şi Lupoi, căpitanul de la M.Ap.N, pe care îl ştiau de la televizor. Burlan şi colegii săi au răsuflat uşuraţi: “Înseamnă că nu ne omoară. S-a dat alarma să ne strîngem, să depunem jurămîntul. Ne-am aliniat”. Şi aliniaţi, au intrat în tranziţie.

”Toate babele ştiau că la Editura Tehnică este unul Iliescu, succesor al lui Ceauşescu”

Gelu Voican-Voiculescu a fost ”îngerul păzitor” al securiştilor în acele zile tulburi, din raţiuni care nu mai sînt un mister, în lumina dezvăluirilor fostului şef al Securităţii Capitalei, colonelul Gheorghe Goran, care a arătat în faţa Comisiei Gabrielescu legăturile mai vechi ale geologului pasionat de astrologie şi artă cu poliţia politică şi prietenia lui cu doi subalterni de la SMB, maiorii Harosa şi Viorel Tache. Ambii au fost preluaţi în funcţii de comandă de Voican, atunci cînd a înfiinţat ”doi şi-un sfert”, au jucat un rol important atît la mineriadă, cît şi în evenimente ulterioare în care a fost implicat UM 0215, serviciul secret al Ministerului de Interne şi au ajuns oameni foarte bogaţi. Dar asta este deja altă poveste, care nu-şi are locul aici.
Audiat în faţa aceleiaşi Comisii, Voican-Voiculesu arăta că ”Mihai Montanu şi cu mine am salvat Securitatea de măsurile de sînge pregătite de generalul Militaru, pe Ghencea pe cei de la USLA şi în altă parte pe cei din Direcţia a V-a. Generalul Militaru a şi montat mitralierele pe stadion, pentru a secera aceste trupe de securitate”. Planul cu Direcţia a V-a a fost unul mai puţn sîngeros, după cum aflăm dintr-o altă depoziţie.

Colonelul Ion Chiţoiu din Direcţia de securitate şi gardă arăta în faţa senatorilor că ”pe 6 ianuarie 1990 au fost adunaţi la Securitatea Capitalei pe Beldiman toţi ofiţerii de la Direcţia a V-a, circa 300 oameni, să vorbească şi ei cu generalul Militaru. Dar n-a venit nimeni, s-a amînat pe a doua zi. A doua zi pe la orele 11 au venit cu autobuze paraşutiştii, care i-au scos doi cîte doi pe ofiţerii de la Direcţia a V-a, care au fost duşi la autobuze. S-a făcut o demonstraţie de forţă, pentru a arăta poporului că o parte din terorişti sînt prinşi. Au fost duşi în diferite locuri şi ţinuţi în jur de 40 zile arestaţi şi interogaţi, după care li s-a dat drumul. Era o diversiune, pusă la cale de profesionişti. Nu numai la Securitate au fost asemenea specialişti, ci avea şi armata. Arestarea pe 7 ianuarie a celor de la Direcţia a V-a a fost tot o diversiune, pentru a justifica existenţa teroriştilor”.

Din 26 decembrie 1989, printr-un decret semnat de Ion Iliescu, Direcţia Securităţii Statului a trecut în componenţa Ministerului Apărării Naţionale. În ceea ce-l priveşte, Gelu Voican-Voiculescu era decis să nu o lase de izbelişte. Şi avea poziţia să o facă. Deşi susţinea deci că n-a avut nicio legătură cu noua ”structură” politico-militară care a dat lovitura de stat revoluţiei anticomuniste, restaurînd ”comunismul cu faţa umană” a Frontului Salvării Naţionale, tocmai în urma implicării sale în acţiunile de recuperare a Securităţii în folosul noii puteri, Voiculescu a fost unul din responsabilii din umbră a reactivării acesteia. Din 31 decembrie 1989, imediat după arestarea lui Iulian Vlad şi a celorlaţi doi adjuncţi ai săi, Iliescu l-a numit pe fostul geolog, ajuns viceprim-ministru în Guvernul provizoriu al lui Petre Roman, în funcţia de comandant al structurilor fostei Securităţi.

Cu toate acestea, Voiculescu susţinea că n-a avut anterior nicio legătură cu gupul de ”complotişti” condus de Iliescu (aripa ”politică”) şi generalul Militaru (aripa militară) şi că ”din echipa cu care am luat puterea în 22 decembrie 1989 l-am cunoscut doar pe Aurel Dragoş Munteanu. Informaţii despre Iliescu am primit de la colonelul Harosa. Era un adevărat misionarism cu Iliescu, toate babele ştiau că la Editura Tehnică este un Iliescu, posibil succesor al lui Ceauşescu”. Harosa, care lucra pentru Securitate ştia ce ştia – era ofiţer acoperit la Editura Enciclopedică, avîndu-l în supraveghere pe ”colegul” Iliescu, de la Editura Tehnică. O ipoteză ar fi aceea că tocmai ”editorul” Harosa a fost acela care l-a introdus pe Voican, cu misiunea de a proteja Securitatea, în preajma fostului său coleg de la Casa Scînteii, Ion Iliescu.

Voican-Voiculescu, ”steaua norocoasă” a colonelulului-dezertor Gheorghe Goran

În primele luni ale anului 1990, noua putere ”emanată” de revoluţie a încercat să controleze în diverse feluri fosta Securitate. Ranchiuna generalului Militaru se potolise, odată cu ucidererea colonelului Trosca, despre care a fost informat în mod fals de colonelul Ardeleanu, şeful USLA, că îl urmărise mai multă vreme, pe cînd era maior la Contrainformaţii Militare. Cu orgoliul ostoit, odată cu trecerea Securităţii în subordinea Armatei, Militaru a trecut să se ocupe de problemele din propria ogradă, unde avea destule bătăi de cap cu nemulţumirile pe care le crease prin reactivarea prietenilor săi generali-pensionari, filo-sovietici.

Securitatea n-a mai rămas de izbelişte. Prima tentativă de ”reorganizare” a ei i-a aparţinut lui Voican-Voiculescu, secondat de colonelul Gheorghe Goran, reapărut ca prin minune în anturajul prim-vicepremierului, după ce fusese ”dat dispărut” mai multe zile, aidoma multor ”capi” ai Securităţii. Motivele colonelului Gheorghe Goran de a ”părăsi corabia” Securităţii în aşteptarea unor zile mai bune aveau ceva în plus faţă de activitatea din trecut a fiecărui securist, care îi făcea, pe toţi aceştia, pasibili de ”judecata poporului”. Cel pe care îl anchetase, cu numai cîteva luni în urmă, Ion Iliescu, apărea la televizor în seara zilei de 22 decembrie, drept succesor al lui Nicolae Ceauşescu, după fuga acestuia cu elicopterul de pe Comitetul Central la ora 12 şi 6 minute. Aşa că a ales să-şi părăsească ”locul de muncă”, lăsînd de izbelişte Securitatea Municipiului Bucureşti, unitatea de elită a Departamentului Securităţii Statului, la comanda căreia se afla.

Colonelul Goran era un veteran al Securităţii. A “debutat” ca anchetator la numai 19 ani, în 1962. A participat, între altele, la anchetarea lui Paul Goma, la mijlocul anilor ’80. În vreme ce scriitorul era brutalizat de generalul Plesiţă, Goran a stat cu spatele. După ce generalul a părăsit încăperea, Goma l-a intrebat pe Goran: “Aţi văzut cum m-a bătut?”. “Nu”, i-a răspuns Goran, “eu sînt aici ca să nu văd nimic!”. În 5 aprilie 1977, cînd se petrecea această scenă, Gheorghe Goran era maior, “organ de cercetare” la Rahova şi secretar al organizatiei de partid de la Direcţia Anchetelor Penale. In 1985 a fost promovat locotenent-colonel şi şef al Securităţii Maramureş, ulterior fiind avansat colonel şi adus în comanda Securităţii Municipiului Bucureşti, cît şi în conducerea grupului operativ “Eterul”, înfiinţat în 1980, care avea în atenţie posturile de radio străine în limba română, în special ”Europa Liberă”. În această calitate, îi avea în atenţia lui şi pe Doina Cornea, dar şi pe Iulius Filip, de la Cluj. Ca securist, în cariera sa a iniţiat şi a participat la numeroase acte de poliţie politică, numele său fiind publicat în acest sens de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în ”Monitorul Oficial”.

În decembrie 1989, colonelul Goran avea deci toate motivele ca, în zilele tulburi de după fuga lui Ceauşescu, să se ascundă cît mai bine. Raportul Serviciului Român de Informaţii cu privire la evenimentele din decembrie 1989, care a fost făcut public într o conferinţă de presă la aniversarea a cinci ani de la revoluţie menţiona discutabila lui dispariţie de la comanda unităţii: ”o necunoscută mai stăruie şi în ceea ce-l priveşte pe fostul şef al Securităţii Municipiului Bucureşti, col (r.) Goran Gheorghe, care în cursul nopţii de 21/22 decembrie 1989 a părăsit unitatea, fără să dea niciun fel de ordin şi fără să anunţe cine îl înlocuia la comandă, reapărînd abia după 25 decembrie 1989, cînd deja situaţia începuse să se stabilizeze”. De altfel, dispariţiile şi reapariţiile misterioase par a fi unul dintre atributele principale ale colonelului Goran. Revenit în scenă după executarea lui Ceauşescu, el a încercat să-l convingă pe Gelu Voican-Voiculescu să reînfiinţeze proaspăt-defuncta Securitate. Şi era cît pe ce să reuşească.

Constelaţia securiştilor lui Voican, stele căzătoare pe bolta lui Măgureanu

Goran era secondat de colegul său de la Securitatea Municipiului Bucureşti, Viorel Tache. Cei doi i-au intrat pe sub piele lui Voican, oferindu-i pe tavă arhiva unităţii lor, Securitatea Municipiului Bucureşti. Din echipă mai făcea parte vechea cunotinţă a geologului-astrolog, maiorul Harosa (avansat curînd colonel). Toţi patru au trecut la treabă.
În biroul său de la etajul 5 al guvernului, tixit de dosare, Voican-Voiculescu deschidea cîte un dosar la primele pagini şi-l închidea repede la loc, luînd apoi altul. Aşa l-a văzut proaspăt-numitul ministru al culturii din guvernul Roman, Andrei Pleşu, care l-a întrebat amabil ”ce faceţi”. ”O nouă structură de securitate şi selectez cadrele, le fac horoscopul”, a răspuns impasibil prim-vicepremierul. În anticameră, Tache şi Goran elaborau un proiect de decret, scris de mîna lui Goran, care la final suna astfel: ”Se înfiinţează Consiliul Siguranţei Naţionale”. Urma “Ordin Nr.1 al Şefului Consiliului Siguranţei Naţionale ”, care era, fireşte, Gelu Voican-Voiculescu. Erau mai multe paragrafe. În primul, se arăta că “rămîn toate direcţiile Securităţii”, cu excepţia celei de Securitate şi Gardă şi de cercetări penale, iar ”Direcţia a IV-a de contrainformaţii militare va fi încadrată cu ofiţeri MApN loiali Revoluţiei”, iar foştii ”ceişti” urmau să-şi predea arhivele comandanţilor de unităţi pe care le spionaseră pentru Securitate. Generalii Iulian Vlad, generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu (şeful spionajului), Vasile Gheorghe (de la Cercetări Penale) şi Gianu Bucurescu ”se consideră intraţi în inactivitate (pînă la noi ordine)”. Şi, fireşte, ”la comanda Siguranţei Municipiului Bucureşti se numeşte col. Goran Gheorghe”.

Ordinul de mai sus, redactat în manuscris în exemplar unic de Viorel Tache şi semnat olograf de Voican Voiculescu (vezi facsimil) prevedea practic o reînfiinţare a Securităţii. Dar Iliescu a refuzat categoric să semneze acest act normativ secret. Nu numai pentru că această decizie de repunere pe picioare a Securităţii într-o formă instituţională era socotită prematură, dar termenul “Siguranţă” îi amintea liderului Consiliului Frontului Salvării Naţionale de perioada antebelică, o epocă deloc pe placul său, de suferinţele tatălui, ilegalist comunist şi vechi client al Siguranţei. Cred că în împrejurările alcătuirii acestui proiect, Iliescu a dat şi ochii cu Goran, care-l anchetase cu cîteva luni în urmă. Cert e că de atunci încolo fostul şef al Securităţii Capitalei, în loc să se întoarcă triumfal la serviciu, a ajuns la închisoare pentru doi ani şi jumătate, fiind condamnat pentru reţinerea ilegală a revoluţionarilor trimişi la Jilava în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Lecuit apoi, cu excepţia audierii sale la Comisia Gabrielescu, a rămas retras, încasîndu-şi liniştit pensia.

Că Voican-Voiculescu l-ar fi preferat pe colonelul Goran, veteranul anchetator al Securităţii în fruntea renăscutului ”serviciu de informaţii” din cenuşa fostului DSS, o recunoştea el însuşi: ”cînd am înfiinţat unitatea 0215, eu doream să fie Goran comandant, dar Iliescu a semnat un decret pentru Cico Dumitrescu”. E de înţeles, doar Goran îl anchetase pe liderul Frontului cu numai şase luni în urmă, ceea ce nici horoscopul şi nici Goran însuşi nu i-au spus lui Voican-Voiculescu, pus într-o primă situaţie delicată privind modul în care înţelegea să ”rebrenduiască” Securitatea. A fost nevoit să găsească alte soluţii: ”apoi l-am numit pe Florin Calapod la 0215 (alias Cristescu, fost ofiţer acoperit al Securităţii Municipiului Bucureşti, ca şi Harosa – n.n.) şi pe Mihal Caraman, la Informaţii Externe”.

De aici încolo, puterea lui Gelu Voican-Voiculescu a intrat într-un con de umbră, mai ales după lovitura de maestru a lui Virgil Măgureanu, care la finele lunii martie înfiinţa Serviciul Român de Informaţii, după tulburările inter-etnice de la Tîrgu Mureş, de escaladarea căreia securiştii din Ardeal, regrupaţi în organizaţia ”Vatra Românească” nu au fost străini. Horoscopul şi astrologia au fost depăşite de versatilitate şi mai buna orientare în hăţişurile puterii. Şi nici măcar rolul important jucat de Voican şi de ”doi şi-un sfert”, unitatea pe care o crease pe parcursul mineriadei din iunie 1990 nu l-au mai readus în prim-plan, în urma acestei gafe. Se vede că pe Virgil Măgureanu nu l-a putut învinge, folosindu-se numai de tainele Horosocpului, în baza căruia Gelu Voican-Voiculescu îşi selectase fără pic de discernămînt colaboratorii din fosta Securitate. Să-i propui noului şef al statului ca primul său serviciu secret să fie condus tocmai de cel care-l anchetase nu demult la Securitate, bate şi cea mai norocoasă aşezare a astrelor.