Buncărul lui John F. Kennedy. Povestea şi secretele adăpostului antiatomic

 
În noiembrie 1957, şeful Partidului Comunist Sovietic, Nikita Hruşciov, s-a lăudat în faţa unui reporter american că Uniunea Sovietică are rachete nucleare cu rază lungă de acţiune: "Să organizăm un concurs paşnic de rachete, la fel ca un meci de tir cu puşca, şi vor vedea cu ochii lor".

Patru ani mai târziu, în 1961, ameninţarea unui război nuclear plana asupra SUA. Prevenirea holocaustului nuclear era acum în mâinile noului preşedinte ales John F. Kennedy.

În luna mai a acelui an, Nelson Rockefeller, pe atunci preşedinte al Comitetului de apărare civilă al Conferinţei guvernatorilor, l-a încurajat pe Kennedy să iniţieze un program naţional de construit adăposturi antiatomice.

După ce a obţinut o finanţare de 207 milioane de dolari, guvernul federal a început să cerceteze şcolile şi alte clădiri publice pentru a determina dacă sunt potrivite ca potenţiale buncăre. Odată identificate, aceste adăposturi au fost marcate ca atare şi aprovizionate. 

Pe lângă crearea de adăposturi publice, oficialii au pus accentul pe responsabilitatea individuală în cazul unui atac nuclear.

Elevii au participat la exerciţii de "duck-and-cover" la şcoală, exersând cum să se protejeze de o explozie nucleară. Unii cetăţeni au construit buncăre private în subsolurile şi curţile lor, urmând instrucţiunile prezentate în broşuri guvernamentale.

Dar majoritatea acestor adăposturi improvizate nu ar fi făcut mare lucru pentru a-i proteja pe cei din interior de o explozie iniţială, dar ofereau în mod evident o anumită protecţie împotriva precipitaţiilor radioactive.

"În cazul unui atac, vieţile acelor familii care nu sunt lovite de o explozie nucleară şi de un incendiu pot fi salvate - dacă pot fi avertizate să se adăpostească şi dacă acest adăpost este disponibil. Datorăm acest tip de asigurare familiilor noastre - şi ţării noastre", declara Kennedy într-un discurs televizat. 

La începutul anilor 1960, instalaţia navală Tom Nevers din Nantucket era un post de monitorizarea submarinelor sovietice. La acea vreme, insula avea în jur de 3.500 de locuitori pe tot parcursul anului , iar spaţiul din jurul bazei militare nu era încă dezvoltat.  

Planul era următorul: în cazul unui atac nuclear, Kennedy, familia sa şi 20 de membri ai cabinetului său urmau să fie transportaţi cu un submarin sau un elicopter la buncăr, de unde aveau să iasă în primele 30 de zile după atac, sperând să scape de precipitaţiile radioactive. 

Potrivit lui Bradley Garrett, autorul cărţii Bunker: Building for the End Times , evadaţii ar avea la dispoziţie cel mult 30 de minute pentru a fugi după ce au primit avertisment cu privire la o explozie nucleară iminentă.

Constructorii navali au sperat iniţial să construiască buncărul Kennedy în subteran. Dar Nantucket este o insulă relativ mică, aşa că nu au putut săpa fără să lovească apa. În schimb, echipa a creat buncărul din diferite bucăţi de colibe Quonset - structuri prefabricate de război care au fost dezvoltate în 1941 pentru a răspunde nevoii tot mai mari de adăposturi asamblate rapid.  

 
Buncărul a fost proiectat pentru a oferi un adăpost temporar de precipitaţiile radioactive. Construcţia sa a durat mai puţin de două săptămâni. Cu o suprafaţă de 1.900 de metri pătraţi, buncărul parţial subteran are un aspect relativ simplu, constând dintr-un coridor metalic lung care se termină într-o joncţiune cu trei sensuri. Partea dreaptă se deschide într-o cameră mecanică, în timp ce partea stângă duce la spaţiul central de adunare.

Iniţial, buncărul avea o cameră de decontaminare cu duşuri, în care oricine intra ar fi fost curăţat de reziduuri nucleare. Îmbrăcămintea contaminată ar fi fost lăsată afară,iar persoanele abia intrate primeau îmbrăcăminte nouă.

Adăpostul a oferit puţine facilităţi. Nu avea băi permanente, ci doar toalete portabile.

La momentul construirii buncărului, tensiunile dintre SUA şi Uniunea Sovietică erau mari. Curând, această neîncredere reciprocă a culminat cu criza rachetelor cubaneze, un impas de 13 zile în octombrie 1962 cu privire la instalarea sovieticilor de rachete nucleare în Cuba. Criza s-a încheiat paşnic, Hruşciov fiind de acord să elimine rachetele în schimbul ca SUA să-şi îndepărteze propriile instalaţii de rachete din Turcia.

  
În ciuda faptului că s-a apropiat periculos de mult de războiul nuclear în mai multe ocazii, inclusiv în 1962 şi 1983, când sovieticii au confundat un exerciţiu militar NATO cu o lovitură iminentă cu rachete, Războiul Rece nu a reuşit să atingă culmile anticipate de constructorii de buncăre şi de alţi pregătitori ai apocalipsei.

Kennedy n-a avut niciodată nevoie de adăpostul său anti-nuclear din Nantucket; din câte ştiu oficialii locali, preşedintele nu a vizitat nici măcar locul înainte de asasinarea sa din 22 noiembrie 1963. După moartea lui Kennedy, buncărul a rămas în mare parte neatins până la închiderea instalaţiei navale, în 1976.

În deceniile de la închiderea bazei din Nantucket, buncărul a servit ca spaţiu de depozitare, o casă de club pentru vânătorii locali şi un punct de vedere pentru spectatorii derby-urilor de demolare a instalaţiei navale. 

Buncărul în sine este închis publicului. În prezent, este gol, uşile sale fiind bine securizate şi supravegheate după tentative repetate de spargere, în mare parte de către adolescenţi locali care caută un loc pentru a se petrece cu prietenii. În decembrie 2021, un vandal a smuls uşa metalică a adăpostului din balamale, probabil cu ajutorul unui vehicul.

Oficialilor locali le-ar plăcea să înfiinţeze un muzeu-buncăr din Nantucket şi să aducă unele dintre artefactele sale înapoi. Robert McNeil, fostul director al Departamentului de Lucrări Publice din Nantucket, speră, de asemenea, că un muzeu buncăr se va realiza. „Aceasta este o oportunitate de a dezvălui un pic de istorie”, spune el. „Şi este legat de moştenirea lui Kennedy, chiar dacă [preşedintele] nu a vizitat-o ​​niciodată”.

Dar în noiembrie 2020, ca urmare a pandemiei,  proiectul a fost suspendat. 

Personalul a spus că oraşul „nu are resursele pentru a gestiona sau întreţine aşa ceva şi nu este o utilizare prioritară a amplasamentului”.

Viitorul buncărului lui Kennedy pare să fie incert, scrie Jenn Morson de la revista Smithsonian.