COM. Anii de sus ai gloriei lor: să înţelegem felul cum gândesc partidele

Am văzut că epoca post-Băsescu a coincis cu decăderea importanţei partidelor şi a jocului politic tradiţional, cel unde contează calităţile de lider, capacităţile organizatorice, abilităţile de negociere. Sfârşitul de mandat al fostului preşedinte fusese deja marcat de dispariţia ca factor real de putere a PDL; a urmat PNL, care după spargerea USL şi realierea cu fostul PDL tot încearcă să-şi regăsească relevanţa; acum a venit rândul PSD, cel mai mare partid al ţării, care a pierdut şi el teren din cauza conflictelor interne evidenţiate de actuala criză de guvern.

Unii au pus involuţia marilor partide pe seama faptului că selecţia politicienilor a fost defectuoasă, promovând generaţii tot mai cinice şi mai puţin inteligente decât precedentele; alţii explică totul prin influenţa DNA şi a serviciilor secrete, care nu doar ar fi ras conducerea partidelor, ci ar fi paralizat şi iniţiativa politică, urmărind să mute centrul de greutate de la vechile partide mari la micile partide nou-apărute ori chiar pe stradă. Mai puţin s-a vorbit însă de felul cum au reacţionat partidele vechi la această decădere: mecanismul reacţiei este interesant şi merită să-l înţelegem, tocmai pentru a nu fi confiscaţi de vârtejul emoţional pe care îl produce. În esenţă, reacţia respectivă se referă la încercarea în mare parte instinctivă a partidelor de a repeta gesturi, decizii, declaraţii din ceea ce percep drept punctul de vârf al gloriei lor, epoca lor de maximă putere, cu speranţa că gloria de atunci va fi recuperată ori că alegătorii vor fi convinşi să creadă în asta.

Pentru PSD, epoca de glorie la care se raportează este primăvara lui 2012, până la referendumul din 29 iulie. Atunci a reuşit să răstoarne guvernul MRU prin moţiune de cenzură, să instaleze rapid guvernul Ponta, se pregătea de victorie la locale şi la parlamentare, l-a suspendat pe Traian Băsescu, a legiferat tot ce a avut nevoie pentru un succes la referendum şi a promis alegătorilor "dreptate până la capăt", adică pedepsirea capilor PDL pentru regimul de austeritate şi ocuparea sau destructurarea rapidă a instituţiilor "sistemului băsist" (CCR, ANI, DNA, ICCJ, CSM). Fanii cei mai înfocaţi ai PSD nu l-au iertat nici acum pe Ponta că n-a respectat această promisiune a "dreptăţii până la capăt" şi judecă în continuare curajul liderilor sau ai miniştrilor după măsura în care ei se apropie de idealul respectiv; atât Liviu Dragnea, cât şi Grindeanu şi Tudorel Toader sunt deja taxaţi drept dezamăgiri la acest capitol.

Prin urmare, fruntaşii partidului tind să reproducă acum orice element îşi pot permite din ceea ce compunea atmosfera de atunci, de euforie şi acţiune în forţă, atât spre a-şi da ei înşişi curaj, cât şi spre a-i reînsufleţi pe alegători: fake it till you make it. Liviu Dragnea a amintit cu mândrie că "am mai gestionat o moţiune de cenzură", referindu-se la victoria moţiunii din aprilie 2012; Victor Ponta s-a mobilizat ca SGG şi negociator cu acelaşi aer de siguranţă ca la moţiunea din aprilie 2012 care l-a adus la putere; Sorin Grindeanu i-a cerut lui Dragnea să demisioneze odată cu el, ca să se poată organiza un nou congres al partidului, aşa cum Ponta îi cerea lui Băsescu în iulie 2012 să demisioneze amândoi ca să se declanşeze alegeri anticipate; Florin Georgescu, ministrul de finanţe al primului guvern Ponta, figurează ca posibil premier ai PSD, tot cu argumentul că e un om de stânga pentru un guvern care trebuie să fie de stânga.

La PNL/PDL şi PMP, conjurarea gloriei trecute se leagă de caii mari pe care s-a găsit fostul partid prezidenţial în perioada 2004-2012, graţie abilităţii lui Traian Băsescu de a reuşi cu PD(L) exact ceea ce nu reuşeşte PSD: să găsească un premier care să nu-l concureze pe preşedinte (Emil Boc), să-şi impună guvernul chiar când alegerile erau câştigate de alte partide ("soluţia imorală" cu PC din 2004 care a permis formarea unei majorităţi fără PSD) şi să-l conserve chiar atunci când respectivul guvern era înlăturat de o moţiune de cenzură (2009 - guvernul Boc I) sau se erodase în sondaje (demisia controlată a guvernului Boc în 2012 şi înlocuirea cu guvernul Ungureanu). Acum, Ludovic Orban, Alina Gorghiu, Sulfina Barbu şi Traian Băsescu vorbesc şi ei de negocierea unei majorităţi fără PSD, încercând să-şi convingă electoratul, dacă nu şi pe ei înşişi, că partidele lor ar fi gata să guverneze.

Apelul la gloria trecută e menit să ridice moralul partidelor şi al alegătorilor, dar are ca efect, cum am spus, şi o serie de vârtejuri emoţionale inutile, care irosesc energia fanilor ori a adversarilor cu discuţii despre idei încercate în trecut, dar pe care partidele ştiu foarte bine că nu-şi mai permit acum să le aplice. În cazul PSD, au apărut iarăşi în spaţiul virtual temerile sau speranţele într-o suspendare a preşedintelui dacă acesta ar respinge premierul propus de PSD (deşi preşedintele Iohannis n-are interesul să prelungească instabilitatea guvernamentală şi să urce cota electorală a PSD victimizându-l) ori într-o reformă-fulger a legislaţiei penale (imposibilă oricum cu ministrul Toader păstrat în viitorul guvern).

În cazul PNL e vorba de declaraţiile în favoarea anticipatelor (deşi partidul n-are perspectiva de a câştiga alegerile, ci doar o nădejde că aşa PSD ar mai pierde câteva procente din scor). Ideea anticipatelor pentru consolidarea puterii provine tot din arsenalul lui Traian Băsescu, numai că ea a fost printre puţinele care nu i-au reuşit fostului preşedinte; el însuşi aminteşte acum că a forţat asta de trei ori în cursul mandatelor sale. Pentru cine mai caută şi alte metode, cealaltă idee nereuşită a fost să impună un guvern de tehnocraţi care să preia guvernarea în 2011 şi să ajute astfel PDL, aflat atunci în eclipsă de popularitate, să ia o pauză şi se întoarcă victorios la putere în 2012.

Atracţia de acum pentru soluţii radicale se explică şi prin influenţa străzii, adică a diverselor mişcări de protest din ultimii ani, de la cele anti-Băsescu la cele anti-Ponta şi apoi anti-Dragnea, aşa încât e firesc să le vedem reprezentate la un partid ca USR, care se revendică de la astfel de mişcări. Pentru USR, a cere să intre acum la guvernare ori să se facă anticipate ţine strict de încercarea de a-şi construi o imagine de arbitru al moralităţii partidelor, cu argumentul că e un partid nou. Pentru un partid vechi însă, a lăsa să fie asociat cu ideile inspirate de demonstraţiile de forţă încercate în trecut nu foloseşte la nimic. Ele pot doar să-i întărâte zadarnic pe simpatizanţi şi pe adversari şi să pună în evidenţă şi mai tare ce departe suntem acum de epocile lor de glorie.

Crenguţa Nicolae este jurnalist independent, cu o activitate de peste 25 de ani. A lucrat la Mediafax, Ziarul Financiar şi Business Magazin.

Citeşte şi: Kelemen Hunor, preşedintele UDMR: Îi voi transmite preşedintelui îngrijorarea faţă de isteria antimaghiară extrem de violentă

Citeşte şi: Iohannis, despre desemnarea premierului: Preşedintele ascultă toate părţile şi trage concluziile/ Ce spune despre şansele României de a găzdui Agenţia Europeană pentru Medicamente

Citeşte şi: SURSE: Florin Georgescu şi Mihai Fifor, variantele de premier supuse luni votului CExN al PSD