COM: Din cenuşa moţiunii s-a întrupat Emil Boc

Spilcuit până în nodul elegantei sale cravate mauve, Emil Boc s-a înfăţişat Parlamentului, care l-a trecut a opta oară prin furcile moţiunii de cenzură, în triplă dimensiune: poetică, vânător de copiuţe şi "încasator".

Versuri din gură de prim-ministru, spuse în faţa aleşilor, nu s-au mai auzit din noiembrie 2009, când desemnatul Lucian Croitoru, presupus imun la reverii lirice, a recitat cu sensibilitate din genialul său tiz (Lucian) Blaga. Atunci, Blaga, în interpretarea lui Croitoru, i-a lăsat muţi pe parlamentari. Ultimul mare poet romantic european, Mihai Eminescu, în interpretarea lui Emil Boc, n-a reuşit să aducă linişte într-o sală unde nimeni n-a părut că meditează la Codul Muncii.

Asemenea, Boc nu-şi mai demonstrase abilitatea în a depista copiuţe/multiplicări de câteva luni bune (octombrie, anul trecut, tot la o moţiune de cenzură), când l-a dibuit pe Valeriu Zgonea, care semnase dublu în pomelnicele pentru demiterea preşedintelui şi premierului. Şi acum, Boc a înhăţat din zbor ocazia, le-a tras o praftură social-democraţilor, trimiţându-i la...Ecaterina Andronescu, să-i lumineze asupra necazurilor la care se expun plagiatorii.

De fapt, pe tot parcursul distinsei adunări, Codul, această Biblie a relaţiilor de muncă (sau Constituţie, după un preopinent) a fost redus la un simplu pretext. De exemplu, pentru a-i scărmăna "penajul" prim-ministrului, trimis de Victor Ponta în lumea zburătoarelor tropicale. Sau pentru trimiterea lui Traian Băsescu în lumea "proştilor" şi "caraghioşilor îngrozitori", cum a făcut Crin Antonescu (cătrănit suplimentar şi pe Viktor Orban).

Însăşi moţiunea de cenzură a pălit, mai dihai ca zâmbetul pisicii de Chesire. Fiind înlocuită de olimpiada avocaţilor diavolului. Sau a cântecelor de sirenă. Paleologu jr. a încercat să-i tenteze pe liberali cu sancţionarea moţiunii. Pe motiv de stânga-dreapta. Boc a încercat să-i perie pe social-democraţi cu condiţia de "parteneri".

Şi opoziţia, unită într-un efort plenar, şi-a pus în gând şi faptă să-i urnească spre bile pe democrat-liberali. Inclusiv print-o "paranteză" foarte generoasă, referitoare la mereu delicatele relaţii româno-ungare, intruziune care a împins votul spre noapte. A fost un exerciţiu colectiv de ademenire, peste care a căzut, cu ţăndări, candoarea Sulfinei Barbu: "Avem libertatea să facem ceea ce gândim că este mai bine pentu români". Iar libertatea s-a manifestat prin cedarea la "ademenirea" către bile: Oajdea, Verestoy, Onofrei, Spânu, Giurgiu au votat.

Concluzia zilei şi nopţii a fost că instituţia moţiunii de cenzură trage să moară. Sau, în cel mai optimist caz, s-a pervertit. Din exerciţiu democratic de sancţiune, cu semnificaţii grele, s-a topit în decor pentru teatru de mâna a doua. Victor Ponta a părut cumva să conştientizeze, când a propus modificări constituţionale care să limiteze situaţiile de asumare a răspunderii. Decât moţiuni cu rezultat ştiut, mai bine şi sănătos lupte zglobii, de cursă lungă, între Parlament şi Guvern.

Trage a agonie şi altceva: viabilitatea "cuplajului" moţiune de cenzură- sindicate în stradă. Eşecul mitingului de miercuri a fost dureros şi ar trebui să fie un îndemn la chibzuinţă pentru liderii sindicali. Aducerea oamenilor în stradă ar trebui să fie de ultimă instanţă, nu "cârjă" pentru acţiune politică condamnată la înfrângere.

Din rămăşitele moţiunii şi pe urma paşilor ostenţi s-a ridicat din nou şi a rămas (deocamdată) Emil Boc. Nu-i cel mai poet dintre politicieni. Dar este sigur cel mai bun "încasator" în viaţă dintre ei.