COM: Nu cumva să îndrăzniţi să criticaţi MRÎ

Am fost deja lămuriţi de diverşi comentatori că soluţia de succes în politica mondială e să nu-ţi asumi nicio orientare ideologică(partidul En Marche al preşedintelui francez Macron), ba mai mult, că deja e aiurea şi desuet să te mai cramponezi de dreapta, stânga sau centru dacă eşti partid modern.

În septembrie 2013, PDL şi-a prezentat lista „guvernului din umbră”, adică garnitura de oameni pe care îi propunea din timp ca potenţiali înlocuitori pentru miniştrii guvernului de la vremea respectivă. Ideea, împrumutată din Marea Britanie, a fost ridiculizată la vremea respectivă; era însă o formă de a face opoziţie nu doar legitimă, ci şi necesară în România. Tot o formă de opoziţie împrumutată din străinătate a folosit şi USR anul trecut cu ocazia dezbaterii legilor justiţiei – filibusterul, practica din Congresul SUA de a rosti discursuri interminabile pentru a împiedica adoptarea unor legi. Acestea sunt însă printre puţinele inovaţii în practica politică din ultimii ani, când specialitatea de bază a partidelor, atragerea în campanie a electoratului cu petreceri şi cadouri, pliante şi afişe, a fost complet abandonată de frica DNA.

Despre teoria politică e la fel de greu de discutat: institutele de studii liberale sau social-democrate par să se ocupe acum mai mult de instruirea comunicatorilor, iar de bază rămân tot soluţiile furate din zbor din ce mai merge prin străinătate, cum e ideea de a promova cât mai multe femei, reprezentanţi ai minorităţilor (PSD e deja la a doua încercare de premier femeie) ori de a pregăti un viitor candidat cât mai tânăr pentru funcţia de preşedinte sau premier (ne amintim cum Traian Băsescu l-a desemnat pentru funcţia de premier din partea PMP pe europarlamentarul Siegfried Mureşan, cu argumentul explicit că e din „generaţia lui Macron şi Trudeau”; figurile echivalente de la partide sunt Victor Negrescu la PSD, Robert Sighiartău la PNL, mai nou Vlad Voiculescu la RO+).

Într-un astfel de context apare Mişcarea România Împreună – MRÎ, RÎ, Î, RO+ sau cum se va mai recomanda de acum înainte, al doilea partid în doi ani, după USR, care refuză să-şi asume o orientare ideologică – centru, dreapta, stânga, centru-stânga, centru-dreapta – din dorinţa de a prinde electorat de toate orientările (de unde şi definiţia de manual a acestui tip de partide, „catch-all”).

USR nu a trecut acest test al situării mai presus de ideologie, sau cum spun unii mai pompos „post-ideologie”: după mai bine de un an de conflicte interne şi de încercări greoaie de poziţionare (cum a fost consultarea internă pe tema dacă partidul va avea sau nu o poziţie definită despre referendumul CpF), actualul preşedinte Dan Barna a declarat toamna trecută că este prioritară definirea ideologică a USR şi că vede partidul în zona de centru-dreapta. Inutil de adăugat că, deşi înfiinţat în 2016, USR nu are nici acum program de guvernare: Barna a promis că acesta urmează să fie gata spre sfârşitul anului 2018, pe baza răspunsurilor date de cetăţeni la nişte chestionare care abia au început să fie distribuite în filiale.

„De dreapta, de stânga - astea sunt cuvinte abstracte”, cum a zis Cioloş, este o afirmaţie falsă: dacă e ceva cert în ultimii ani e tocmai că electoratul migrează în funcţie de stânga şi dreapta înţelese după criteriile tradiţionale economice.

Aşa a pierdut electorat Partidul Democrat din SUA (şi pe urmele sale calcă acum Partidul Laburist din Marea Britanie), care a încetat să se mai preocupe de şomaj, sărăcie şi inegalităţi economice, preferând să se concentreze pe problemele de politică identitară a minorităţilor sexuale, care în America de acum au devenit în primul rând o preocupare a elitelor, nu a electoratului de rând afectat de criză. PSD la noi pierde electorat pentru că a migrat spre centru-dreapta: toate eşaloanele lui superioare sunt formate din oameni foarte bogaţi, ale căror viziuni au devenit de facto de dreapta, de la susţinerea CpF la politicile fiscale promovate de oameni de dreapta (Darius Vâlcov, Eugen Teodorovici).

De ce ar trece deci MRÎ testul refuzului de poziţionare ideologică mai bine decât l-a trecut USR?

Toate argumentele posibile la ora actuală ţin mai curând de o tactică a confuziei de moment.

Pe de o parte, partidul lui Cioloş profită de faptul că prima sa probă electorală nu va fi la nişte alegeri prezidenţiale sau parlamentare, ci la europarlamentarele din 2019: ele vor pune în valoare figura de tehnocrat a lui Cioloş, fost comisar european, şi poziţia pro-europeană a partidului, în acord cu cea a majorităţii populaţiei, dacă e să ne uităm la toate eurobarometrele de până acum.

Un alt avantaj pentru partid este faptul că există o categorie de electorat receptiv la anumite lozinci electorale de peste Atlantic şi care, observând că MRÎ are în lista de principii egalitatea între cetăţeni indiferent de orientarea sexuală, se va grăbi să strige că partidul lui Cioloş e unul „roşu”, al „marxiştilor” sau al „sexomarxiştilor”, chiar dacă programul său economic şi viziunea sa fiscală tind la dreapta: o asemenea confuzie serveşte de minune oricărui partid aşa-zis „post-ideologic”.

Cel mai trist avantaj al MRÎ este însă în altă parte: în cenzura practicată de o anumită categorie de electorat fanatic, motivat emoţional exclusiv de ura faţă de PSD şi care de la alegerile din 2016 încoace nu face decât să împartă vinovăţii: după ei, cei mai vinovaţi că PSD conduce ţara sunt alegătorii care nu au ieşit la vot pe motiv că nu au cu cine vota şi cei care îndrăznesc să se îndoiască sau să critice oricât de puţin, de nevinovat şi de constructiv opoziţia.

Acest fenomen a apărut şi la naşterea USR, însă acum e mult mai accentuat, fiindcă între timp a fost anul legilor justiţiei şi al protestelor contra lor, iar nivelul discuţiilor politice s-a degradat mult şi rapid. Aşteptările democratice normale au început să fie considerate tot mai insistent un lux inutil pe motiv că acum nu e momentul, când iată, în România se instaurează dictatura comunistă sau alte sperietori menite să exprime aceeaşi teorie a excepţionalismului care s-a aplicat şi în câmpul tactic al anticorupţiei: orice punere în paranteză a democraţiei în numele luptei cu PSD sau cu corupţia e permisă, ba chiar e de dorit, fiindcă nu mai stăm să jucăm corect când ţara e pe marginea prăpastiei.

Această premisă este extrem de comodă pentru partidele de opoziţie actuale şi viitoare, fiindcă aşa au o scuză ideală să nu-şi mai bată capul cu niciun efort de a cuceri electoratul: cum îndrăzneşti să mai ai pretenţii la o ideologie, la un program de guvernare, la nişte figuri propuse ca viitori miniştri ori măcar la un logo reuşit, când bate la uşă apocalipsa?

Ludovic Orban a redus deja toată gândirea PNL la ameninţarea brută că îi demite pe şefii liberali dacă nu fac opoziţie la rupere: „Vreau să văd fiecare lider judeţean cum dă cu parul în preşedintele Consiliului Judeţean PSD, în primarul PSD, în prefectul PSD, în toţi şefii de deconcentrate” şi la tactica „merităm să fim la guvernare ca să nu fie ăia”: după alegerile pierdute în 2016, PNL a revendicat mereu guvernarea, cu un asemenea sentiment al îndreptăţirii pure, încât la căderea guvernului Tudose nici măcar n-a mai catadicsit să meargă la Cotroceni cu o propunere de premier.

Din partea noilor partide, la acest sentiment al îndreptăţirii pun umărul acum armatele de fani de pe Facebook care înfierează automat pe oricine îndrăzneşte să se mire că i se cere să voteze în alb USR sau MRÎ.

Apariţia MRÎ este un eveniment realmente fericit: cu cât mai multe opţiuni reale au alegătorii şi cu cât sunt mai multe forţele care pot echilibra situaţia pe o scenă politică dominată sufocant de PSD, cu atât mai bine.

Partidele ar trebui să-şi dea seama însă că tot ele vor pierde dacă se vor complace să ia voturi mizând numai pe calitatea de a fi în opoziţie faţă de PSD, aşa cum face PNL sau aşa cum încă face USR, partid căruia fanii încă îi mai scuză şi acum stângăciile cu argumentul că e nou.

Cât despre fanii MRÎ, oameni cu şcoală, ei sunt primii care ar trebui să ştie că în democraţie este un drept să nu vii la vot, este un drept să-ţi anulezi votul, este un drept să critici partidul care vine să-ţi ceară votul, chiar dacă îl simpatizezi, şi este un drept să ai de la partidul tău preferat aşteptări mai mari decât de la celelalte, nu mai mici. „Ar trebui să ne bucurăm că un om de valoarea lui Cioloş e dispus să coboare în mocirla numită politica de România”, scria un fan pe Facebook: o asemenea mentalitate pregăteşte oricărui partid calea spre irelevanţă, pentru că niciunul nu face performanţă dacă nu i se cere decât să existe.

Este aşadar de salutat orice ocazie când un partid trece de generalităţi şi se angajează la ceva concret: se defineşte ideologic, îşi precizează candidatul la preşedinţie, miniştrii pe care s-ar baza dacă ar ajunge la putere, programul detaliat de guvernare. Acestea sunt semne de seriozitate politică şi de respect faţă de electorat.

Sigur că nu e de aşteptat ca orice partid nou să apară cu programul gata bătut în cuie, ca Minerva ţâşnind din capul lui Zeus direct înarmată, sau ca orice partid să aibă pregătită în orice moment lista tuturor ministeriabililor.

Dar nici pentru partide nu e realist să aştepte respect şi voturi dacă atunci când ajung la putere ung ca miniştri numai indivizi care se califică la locul de muncă ori să susţină că nu contează ideologia sau să-ţi mai baţi capul să produci cu un program de guvernare, pe motiv că, uite, şi PSD a avut unul în 2016, dar nu i-a folosit la nimic.