COM | Un moment de furtună perfectă: legile justiţiei, codurile penale şi ideea de anticorupţie

Dacă ne întoarcem un pic în timp, vedem că primăvara lui 2016 a fost momentul când elanul practic al luptei anticorupţie şi-a găsit şi o expresie teoretică pe măsură: era OUG 18, care modifica şi completa consistent (peste 150 de prevederi) Codul penal, Codul de procedură penală şi Legea 304 de organizare judecătorească. Ordonanţa era motivată de intenţia ministrului justiţiei, Raluca Prună, de a pune de acord CP şi CPP cu unele directive europene şi cu deciziile CCR apărute în precedenţii doi ani, de când intrase în vigoare noul Cod penal. Această motivaţie a şi explicat trecerea rapidă a modificărilor, prin OUG. În realitate însă, o parte din modificări nu se refereau la deciziile CCR ori la directive europene, ci exprimau filozofia dominantă de atunci a statului român în privinţa sistemului de justiţie, cu întoarcerea la o abordare represivă, de mână forte, cu majorări semnificative de pedepse pentru anumite infracţiuni şi cu puteri suplimentare acordate procurorilor.

De aceea, ordonanţa a fost criticată la vremea ei. APADOR-CH dezaproba, de pildă, abilitarea procurorului de a cere direct de la bănci, fără încuviinţarea judecătorului, datele financiare ale unei persoane, ori abrogarea prevederii prin care inculpatului i se aduc la cunoştinţă imediat după arestarea preventivă motivele arestării. Au obiectat şi profesori de drept, cum ar fi Valerian Cioclei, care a remarcat prevederea că acolo unde faptele penale au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege se majorează cu jumătate, ceea ce face ca în cazul unor infracţiuni de furt calificat sau tâlhărie, pedepsele maxime să ajungă la 15-18 ani de închisoare, mai mult chiar decât la o infracţiune de vătămare cauzatoare de moarte. Cât priveşte raţiunea pentru care noul Cod penal a redus limitele de pedeapsă - o reducere pe care OUG 18 a anulat-o apoi sistematic -, procurorul Irina Kuglay (cea pe care ne-o amintim ca reprezentant al Parchetului General la o dezbatere privind OUG 14/2017 de unde a fost dată afară de Şerban Nicolae) arăta încă din 2014, explicând spiritul noului Cod penal, că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia pentru combaterea criminalităţii, întrucât atunci când infracţionalitatea creşte sau nu scade, cauza nu sunt pedepsele prea mici, ci fie ineficienţa organelor de urmărire penală, fie durata îndelungată a proceselor.

Am pomenit mai pe larg de OUG 18 fiindcă obiecţii precum cele de mai sus şi le mai aminteşte puţină lume: nefăcând parte din vacarmul politic, discuţiile specialiştilor nu stârnesc interes în rândul publicului, pentru care singurul lucru important e ca infractorii din societate să fie condamnaţi şi să-şi ispăşească pedeapsa. Cum aceasta se întâmplă însă uneori surprinzător de greu, fie că e vorba de dosarele unor violatori mediatizaţi sau ale unor politicieni, apar reacţii de exasperare şi ideea aproape automată că soluţia ar fi înăsprirea pedepselor - o idee mereu gata să fie exploatată de politicienii cu aplecări mai despotice sau mai populiste, de la Raluca Prună cea cu OUG 18 şi până la ex-premierul Mihai Tudose, care găsea că în cazul pedofilului din poliţie ar trebui aplicată pedeapsa cu moartea, ba chiar se felicita că are curajul să susţină aşa ceva într-o UE care a înţeles de multă vreme că trebuie să renunţe la pedeapsa cu moartea.

Aşa se face că, în materie de justiţie şi de reformă a legilor ei, România pare a trăi o zi a cârtiţei imposibil de depăşit: ceea ce părea bun câştigat în 2009, când a fost redactat noul Cod penal, sau în 2014, când a intrat în vigoare, a fost uitat în 2016 şi rămâne uitat şi acum, iar cei care încearcă să pună problema din nou în termeni corecţi nu reuşesc decât să discrediteze termenii respectivi, din cauza lipsei lor de credibilitate şi de inteligenţă. A fost cazul întâi cu legile justiţiei: şi opoziţia, şi preşedintele au fost de acord că nişte legi datând din 2004 nu pot fi privite ca sfinte moaşte şi că suportă ameliorări, însă furia răzbunătoare cu care oamenii PSD au combătut numeroase prevederi considerându-le exclusiv din perspectiva politicianului vizat de DNA a generat o reacţie la fel de furioasă din partea parchetelor care, cu susţinerea străzii, au reuşit să prezinte situaţia în aşa fel încât modificarea legilor justiţiei să pară un act de dictatură ce va duce la scoaterea României din UE. N-a câştigat nimeni din asta: România a pierdut un an de reformă economică, PSD a pierdut ocazia de a depăşi rolul de veşnic avocat al corupţilor, justiţia a pierdut ocazia de a-şi actualiza legislaţia, iar societatea civilă aproape a pierdut capacitatea de a mai judeca din unghi civil (şi nu penal, ca potenţiale motive de arest şi dosar) acţiunile instituţiilor statului şi uneori chiar ale semenilor civili.

Acelaşi lucru tinde să se petreacă acum cu codurile penal şi de procedură penală, care trebuie să integreze până în aprilie nu doar deciziile CCR rămase până acum neonorate, dar şi directiva UE din 2016 privind prezumţia de nevinovăţie, ceea ce deschide posibilitatea ca, dacă dezbaterea se prelungeşte, să apară iarăşi soluţia unei ordonanţe de urgenţă, ca în 2016. Deja de azi încep protestele de stradă pe tema codurilor penale, care se anunţă următorul motiv al disputelor, odată ce legile justiţiei au început deja să fie corijate de CCR (ultimele contestaţii urmează să fie discutate la 13 februarie). Această inflamare nouă se petrece nu fiindcă ar fi ilegală soluţia unei OUG pentru codurile penale sau fiindcă directiva europeană e ceva care merită combătut, ci fiindcă deja există precedentul, de o stupizenie şi obrăznicie rară, al proiectelor de modificare a CP şi CPP iniţiate recent de Cătălin Rădulescu şi semnate de 40 de parlamentari PSD, prin care parlamentarii şi aleşii locali nu mai pot fi cercetaţi pentru infracţiuni prevăzute în CP, fiindcă nu mai sunt consideraţi funcţionari publici; aceleaşi proiecte abrogă prevederea din CP care pedepseşte folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual.

Ceea ce spuneam mai sus despre discreditarea unor principii bune se aplică şi aici din plin: expunerea de motive a uneia din iniţiative arată, corect, că în România există cel mai greu regim sancţionator din UE, ţinând cont că la noi media pedepselor este de 7 ani, pe când în UE este doar de 1 an. Numai că, raportat la conţinutul propunerilor, la obtuzitatea argumentelor cu care Rădulescu le-a comentat public şi la ridicolul de care s-au acoperit restul semnatarilor când au încercat să se delimiteze de ele şi să pretindă că de fapt ei n-au fost niciodată de acord cu aşa ceva şi au semnat din greşeală (de reţinut că între ei se află şi actuala ministră Natalia Intotero, şi potenţialul prezidenţiabil Liviu Pleşoianu), e greu de pretins publicului să mai distingă între ce e just şi ce e greşit şi să sprijine vreodată iniţiative care ar invoca pedepsele prea mari din CP. Şi e greu de pretins şi unui politician sau specialist să îndrăznească să se expună furiei publice, dacă ar îndrăzni să explice că România ar trebui să tindă spre o viziune penală modernă, unde accentul nu se mai pune pe sentinţe de zeci de ani de închisoare, ci pe metode de executare a pedepselor care să favorizeze reintegrarea în societate şi scăderea ratei de recidivă.

Iar furia aceasta tot a crescut, nu doar din cauza scandalurilor pe marginea legilor justiţiei şi a codurilor penale, ci şi din cauza celui mai nou element al „furtunii perfecte”: dezamăgirea faţă de bilanţul luptei anticorupţie, evidenţiat de eşecul straniu al dosarului Microsoft (mai exact al părţii din dosar cu miniştri PSD) şi de uşurinţa cu care DNA a expediat eşecul dând vina pe procurorul de caz. Unii dintre susţinătorii constanţi ai luptei anticorupţie, reprezentanţi ai societăţii civile, au început să se întrebe dacă grija exclusivă de a proteja DNA de atacurile „penalilor” şi ideea că nu e niciodată momentul să critici sau să pui la îndoială performanţa instituţiei, de teama de a nu părea că te-ai dat cu corupţii, au fost de fapt dăunătoare şi au întreţinut iluzii. Cum spunea pe Facebook Ana Otilia Nuţu, analist la Expert Forum: „Din păcate, n-a fost nicicând momentul. Dacă se făcea critică lucidă de-a lungul timpului, cu dosarele Ponta-Blair, Greblă, Georgescu, Niţu, Oltean, Ruşanu, Oprescu, dosarul neconstituţional pe OUG13, dosarul alegerilor din 2014 şamd, poate nu se ajungea aici.”

Un astfel de eşec ar putea fi folosit constructiv, pentru trecerea la o fază adultă a discuţiei, de unde lozincile şi gândirea în alb-negru să înceapă să dispară, la fel ca şi demonizarea mecanică a oricărei idei de modificare a oricărei legi care priveşte justiţia. Există încă şansa de dezbatere civilizată şi există propuneri diverse de adaptare a directivei europene – merită studiat, de exemplu, textul Codului de procedură penală publicat de Uniunea Naţională a Barourilor cu amendamentele depuse de PSD-ALDE, UDMR, Baroul Bucureşti şi senatorii PNL Alina Gorghiu şi Daniel Fenechiu. Doar să mai fie suficienţi oameni care să vrea să procedeze constructiv. Altminteri, furtuna perfectă îşi va face efectul, dezgustând pe toată lumea şi de idealul anticorupţiei, şi de speranţa că eficienţa justiţiei ar mai putea fi vreodată ameliorată. Iar din epoca noastră vor rămâne numai poze cu manechinele lui Dragnea şi Tăriceanu în zeghe, agitate la protestele din Piaţa Victoriei - fantasme copilăreşti, care au consumat energia credulilor cam la fel cum au consumat-o ţepele lui Băsescu din Piaţa Victoriei sau stadioanele lui Vadim pline cu corupţi aduşi să fie executaţi în văzul poporului.