COMENTARIU: A venit momentul să luptăm pentru demonizarea României

Poza a fost folosită în fel şi chip: a preluat-o Partidul Comunist din Irlanda ca să le arate susţinătorilor săi că francezii luptă contra capitalismului, au folosit-o site-uri de dreapta din SUA ca să denunţe că George Soros năimeşte mercenari să dea cu pietre ca să ofere UE pretextul de a finanţa o armată europeană.

Doar că poza nu demonstra nimic: alături de inşi cu secera şi ciocanul au apărut la fel de bine la proteste şi inşi cu simboluri neonaziste. Orice mişcare de masă atrage tovarăşi şi camarazi fericiţi că e rost de bătaie; aşa a fost şi la noi, încă de la revoltele din vremea lui Boc sau pe tema Roşia Montană când manfestanţii normali erau iritaţi că li se alătură tovarăşi cu revoluţia anticapitalistă în cap sau camarazi visând la înălţarea mistică a neamului. Nici la noi, nici în Franţa, protestatarii n-au fost însă arestaţi pentru vreun simbol, ci pe motive de violenţă şi vandalism. În Franţa, ideea de a băga oameni la închisoare fiindcă sunt comunişti ar suna oricum straniu, din moment ce PCF e reprezentat în parlament; ceea ce pedepseşte legea este însă, la fel ca şi în România, incitarea la ură şi violenţă pe motive de rasă, etnie sau religie, tocmai pentru că rostul unui stat modern nu e să interzică gânduri, ci să împiedice acţiuni care periclitează ordinea publică.

Concret, Legea 51/1991 a incriminat de la bun început „iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept”. Delictul de opinie a fost introdus în legislaţia românească abia prin OUG 31/2002 „privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, care incriminează nu doar participarea la organizaţii fasciste şi rasiste ori răspândirea simbolurilor lor, ci şi promovarea ideologiei fasciste, promovarea cultului persoanelor vinovate de infracţiuni contra păcii şi omenirii, precum şi „contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia”.

OUG 31/2002 a fost perfecţionată prin Legea 217/2015, iniţiată în 2013 de trei liberali în frunte cu Crin Antonescu şi care schimbă formularea „infracţiuni contra păcii şi omenirii” cu „genocid contra umanităţii şi crime de război”, introduce varianta de săvârşire a infracţiunilor „prin intermediul unui sistem informatic” şi defineşte negaţionismul drept „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război”. Pe urmele OUG 31/2002 au apărut ulterior mai multe iniţiative menite să incrimineze în mod similar asocierea în organizaţii cu idei comuniste.

Primele astfel de proiecte au aparţinut unor parlamentari liberali în frunte cu Mihăiţă Calimente şi au vizat „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor, doctrinelor şi ideologiilor comuniste” (2005), „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor, precum şi a doctrinei comuniste care a avut la bază lupta de clasă” (2007), respectiv „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor, precum şi a doctrinei comuniste care a avut la bază lupta de clasă” (2010). În toate cele trei proiecte, organizaţia „cu caracter comunist” este înţeleasă drept grupul de 3 sau mai multe persoane care acţionează pentru promovarea „ideilor, concepţiilor sau doctrinelor comuniste şi incitarea la ură de clasă” şi sunt sancţionate „promovarea ideologiei comuniste prin propagandă”, răspândirea sau utilizarea în public a simbolurilor comuniste şi „promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea de acte de opresiune în timpul regimului comunist”.

Toate iniţiativele au fost fie respinse în comisii şi plen, fie contestate în Consiliul Legislativ, prin raportarea la Constituţie şi la legile existente (legea partidelor, Codul penal), respectiv la existenţa legală a partidelor comuniste în alte state democratice. Art. 40 din Constituţie consacră libertatea de asociere, interzicând numai partidele care „militează contra pluralismului politic, a principiilor statului de drept sau a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României”; art. 30 consacră libertatea de exprimare a opiniilor, cu excepţia celor care vizează „defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene”. Concluzia a fost că, atâta vreme cât sunt respectate Constituţia şi legile deja existente, nu poate fi îngrădită libertatea de a adera la o organizaţie comunistă. După 2005, la argumente s-a adăugat şi decizia CEDO din acel an, bazată pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a da dreptate Partidului Comuniştilor Nepecerişti, care contestase refuzul instanţelor româneşti de a-l înregistra ca partid politic.

Mai recent au apărut alte două încercări similare. Prima, din 2015, era iniţiată de un grup de senatori PSD şi UNPR, între care Mihai Fifor, Gabriela Firea şi Doina Federovici, şi pedepsea doar constituirea organizaţiilor cu caracter comunist (5-10 ani închisoare), aderarea la ele (3-6 ani), sprijinirea lor (2-6 ani) şi tentativa. A doua, din 2016, aparţine unor parlamentari PNL şi neafiliaţi, între care Daniel Fenechiu, Ben-Oni Ardelean, Puiu Haşotti, Gheorghe Flutur, Eugen Tomac, Ioan Ghişe. Proiectul sancţiona constituirea sau aderarea la organizaţii cu caracter comunist (3-10 ani închisoare), răspândirea sau utilizarea în public a simbolurilor comuniste, promovarea cultului persoanelor vinovate de genocid, promovarea ideilor comuniste (3 luni – 3 ani), distribuirea de materiale comuniste prin sisteme informatice (1-5 ani), negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în public a crimelor comunismului (amendă sau închisoare 6 luni – 3 ani sau 5 ani dacă se săvârşeşte printr-un sistem informatic). Ambele iniţiative au primit nu doar aviz negativ de la Consiliul Legislativ şi de la comisii, ci şi punct de vedere negativ din partea guvernului Cioloş, cu argumente identice cu cele de mai sus (Constituţia, legislaţia deja existentă, Convenţia Drepturilor Omului, decizia CEDO).

Faţă de toate aceste proiecte, propunerea cu care USR susţine acum că vrea să „prevină reinstaurarea regimului comunist” (formulare preluată de la proiectul PSD-UNPR) nu aduce nimic nou: e doar o formă un pic mai scurtă a proiectului PNL din 2016, cu aceleaşi formulări şi aceleaşi pedepse, minus câteva detalii care explicitau prevederile principale. Atunci de ce se laudă cu ea Cristian Ghinea, principalul iniţiator, care a declarat pentru Europa Liberă că propunerea de lege, definită de el drept „o formă de limitare a ce se poate vorbi în România”, a fost gândită cu atenţie şi discutată timp de şase luni în interiorul partidului, cu specialişti şi cu jurişti, ba mai şi adaugă că s-a uitat la argumentele pentru care proiectele de până acum au eşuat?

Ghinea pare să nu cunoască textele de respingere a precedentelor proiecte în Consiliul Legislativ, ori măcar cele două puncte de vedere negative semnate personal în 2016 de Dacian Cioloş, actualul lui coleg de alianţă electorală şi vecin pe lista de candidaţi USR PLUS pentru europarlamentare. Dacă le-ar fi citit, n-ar mai fi declarat în acelaşi interviu că dacă proiectul USR nu e considerat conform cu jurisprudenţa CEDO, atunci n-ar trebui să existe nici legea contra propagandei fasciste. Ar fi observat că decizia CEDO se referă la o contestaţie reală depusă de un partid comunist şi nu la una a vreunui inexistent partid fascist; logic, jurisprudenţa nu poate fi deci invocată decât în legătură cu o lege referitoare la comunişti. Ar fi observat şi argumentul cu legalitatea partidelor comuniste în Franţa, Italia, Germania, Spania, Grecia, Portugalia, Canada, Japonia, SUA. Dacă însă chiar a citit textele respective, atunci înseamnă că USR a lansat proiectul anume ca să eşueze, pentru că nu evită prin nimic argumentele în baza cărora au fost respinse iniţiativele precedente.

Foloasele unei astfel de parazitări a agendei parlamentare şi în general a dezbaterii publice ar fi multiple. Neutralizarea acuzaţiilor (altminteri cu adevărat stupide) din partea conservatorilor cum că USR PLUS ar fi un grup de marxişti. Acuzarea de comunism a majorităţii parlamentare când proiectul va fi respins. Publicitate rapidă pe seama unei teme spectaculoase, înainte de europarlamentare, în lipsa unui aparat puternic de partid în teritoriu - la fel cum a fost şi iniţiativa „Fără penali în funcţii publice”. Plăcerea de a bate acelaşi cal mort, comunismul, reprezentat la noi în sensul legii exclusiv de partiduleţele-fosilă capabile doar să facă obiectul amuzamentului pe Facebook. Şi, în fine, demonizarea, cum scrie în comunicatul USR care îl citează pe acelaşi Ghinea: „România nu a trecut printr-o demonizare (sic!) reală pentru că am fost conduşi de comunişti şi de urmaşii lor. Pentru ca fii (sic!) şi fiicele noastre să nu păţească ce au păţit bunicii noştri, trebuie să decomunizăm spaţiul public”, spune viitorul europarlamentar USR PLUS.

Despre ce „demonizare” (posibil a vrut să spună „decomunizare”) e vorba? Probabil a părţii din electorat suficient de amărâte încât să poată fi folosită fără niciun risc de către USR PLUS drept materie primă în războiul ei ideologic. Pe site-ul Camerei Deputaţilor, la rubrica „Opinii primite” la dezbaterea proiectului de lege al PSD-UNPR din 2015 pe aceeaşi temă, un alegător fără multă şcoală scria exact aşa: „Nu sunt deacord cu interzicerea acestor lucruri din mai multe motive : in orice tara europeana exista Partidul Comunist si nu e vorba doar despre acest lucru , cand au fost comunistii au construit multe fabrici unde erau locuri de munca, in schimb acum din pacate toate frabricile s-au distrus si s-au construit mall-uri de parca de asta aveam nevoie.” Cândva, probabil, Ghinea şi ceilalţi semnatari ai proiectului de acum o să se prindă că soluţia la problema ridicată de alegătorul respectiv nu e să încerce să-i închidă gura cu forţa, prin demonizare.