COMENTARIU: "Apostolii" de ocazie ai lustraţiei s-au jucat de-a Dumnezeu

Cineva dintre gânditorii sau inspiratorii PDL a decis că, aruncând în agora acest subiect, pentru un timp, zgomotul impactului va acoperi tăcerea asurzitoare a grevei parlamentare şi respiraţia scurtă a unui guvern nou, aflat încă în şocul adaptării. Ironie, au fost invocate propunerile societăţii civile şi, obligatoriu, tovărăşia cu Palatul Cotroceni întru condamnarea comunismului. Ironia stă în faptul că "vocea" care s-a auzit cel mai înalt din rândul a ce mai mişcă din societatea civilă a fost a revoluţionarilor loviţi în plex de tăierea stipendiilor.

Fundamentul a fost firav şi oportunitatea discutabilă. Lustraţia a rămas de-a lungul anilor o problemă gingaşă, sursă de dezbateri înflăcărate, dar mereu tratată cu reţinerea şi chiar stânjeneala date de lipsa de curaj, de asumare a impunerii unei soluţii categorice, dureroase, dar juste. De asemenea, a lipsit grupul/entitatea cu suficientă autoritate morală şi putere de decizie care să o facă. În consecinţă, tema a fost împinsă, treptat dar sigur, către periferia interesului public.

Readucerea în actualitate s-a făcut prin parcurgerea grăbită şi defectuoasă a procedurii parlamentare. Legea lustraţiei a intrat dimineaţa în Comisia Juridică a Camerei într-o formă cu termeni precişi, detaliaţi, cuprinzători, dar pe drumul către plen şi în plen au început evadările din sacul cu pedepsiţi. Sau capturările pentru supliciu. După criterii de un subiectivism care dă fiori.

Unii s-au jucat de-a Dumnezeu, împărţind poate nici ei nu ştiu ce şi cu ce consecinţe. Culmea "dreptei judecăţi" a fost a senatorului UDMR Mate, care nu a putut rezista rugăminţilor "în genunchi" ale unui condamnat pe nedrept. Limitarea unor drepturi civile (doar asta înseamnă în esenţă lustraţie) se decide - nu-i aşa? - sub emoţia unor rugăminţi în genunchi.

Efectele aplicării acestei legi sunt discutabile. Nu ştiu ce alinare poate aduce victimelor şi câţi dintre cei sancţionabili chiar au dorinţa de a se bucura de "privilegiile" numirii în funcţii publice în România zilelor noastre. Ei au supravieţuit altfel şi cei mai mulţi bine. Contribuţia la zestrea electorală a partidelor, adusă de "apostolii" de ocazie ai lustraţiei, este, în condiţiile de azi, subţirică. Mă întreb care ar fi reacţia unei adunări electorale, când pe scenă s-ar bate cu pumnul în piept candidatul X: "Am dat cu comuniştii de pământ şi i-am alungat!". Prezentul are alte temeri şi dureri care aşteaptă să fie oblojite şi pentru care n-au răspunsuri valabile nici cei care conduc, nici cei care stau în opoziţie.

La o zi după ce legea lustraţiei a început să existe, singurul care s-a declarat "şocat pozitiv" a fost grevistul foamei Mărieş, acest Bobby Sands local şi în viaţă (n.r.- Sands, membru al IRA, simbol al sacrificiului prin greva foamei). Monica Macovei? Prea ocupată să-şi dea cu părerea în alte chestiuni. Mona Muscă? Prea dispărută. Palatul Cotroceni? N-a salutat prompt realizarea. Opoziţia? Neinteresată încă de contestarea la Curte a acestei "verze". Pastorul Gauck? Niciodată preşedinte al României. Viitorul preşedinte? Teoretic, un eventual "lustrabil".

(Material realizat de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro).