COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Cine sunt cei care merită votul nostru la toamnă

Teoretic aşa ar trebui să fie. Practic se aplică însă şi la noi butada unui comentator de la Fox News: într-un an electoral, tot ce se întâmplă este despre alegeri, fără excepţie. N-am amintit întâmplător de Fox News: fiind an electoral în SUA, o mare parte din energiile care ar trebui să se concentreze pe planuri în folosul cetăţenilor – stăpânirea pandemiei şi redresarea economiei – au luat calea creării de ficţiuni cu scop electoral, din cele menite să deturneze furia alegătorilor spre diverşi ţapi ispăşitori (poliţiştii, rasiştii, protestatarii BLM, China, UE), până trec alegerile prezidenţiale şi se alege cine trebuie. De pe urma unor astfel de ficţiuni societatea rămâne şi mai dezbinată, deci şi mai incapabilă să creeze bunăstare şi s-o redistribuie mai echitabil, alegătorii devin şi mai furioşi, iar furia lor va fi recoltată de alţi politicieni şi mai cinici.

La noi, şocul pandemiei a lovit în plin categoriile de cetăţeni care au înţeles cel mai repede că, înainte de a fi o criză sanitară, pentru ei va fi vorba de o criză economică asemănătoare cu cea de acum zece ani, iar ei vor fi nevoiţi s-o suporte cu la fel de puţin sprijin din partea statului ca şi atunci. Acum, la guvernare se află tot politicieni de dreapta, ca şi atunci, iar aceste categorii de cetăţeni, de la angajaţi precari până la proaspeţi şomeri, de la mici întreprinzători ameninţaţi de faliment până la pensionari cu pensii mici, au toate motivele să se teamă de un deznodământ identic, tot cu măsuri de austeritate. Cum însă teama e una din emoţiile cel mai greu de suportat şi care consumă cele mai multe resurse psihice şi fizice, mulţi au încercat să-şi depăşească teama prin două mecanisme instinctive, cunoscute de psihologi şi de strategii electorali şi pe care politicienii vor încerca să le exploateze la alegerile din acest an.

Primul mecanism e convertirea fricii în furie: cu cât sperietura e mai mare, cu atât nevoia de convertire e mai mare, iar debuşeele pe care ulterior le va căuta şi găsi furia sunt mai diverse şi uneori chiar aleatorii. Până acum, furia colectivă şi-a găsit obiecte reale (gestionarea crizei de către PNL în primul rând prin pârghii represive şi lăcomia cu care echipa Orban a profitat de pandemie ca să-şi îmbogăţească pilele), dar şi fictive (poveştile cu coronavirusul care fie nu există, fie e creat în laborator, deci oprirea economiilor în toată lumea e un complot al unor elite oculte). E de aşteptat deci ca una din direcţiile de acţiune electorală să vizeze acest mecanism de reacţie. Evident, vor fi vizate cu precădere debuşeele reale ale furiei, tocmai pentru că sunt reale, iar furia oamenilor este îndreptăţită şi are toate şansele să se amplifice. Dar există şi exploatări ale debuşeelor fictive, de pildă în mediul dragniştilor din PSD, plin de amatori de conspiraţii, sau al fanilor lui Răzvan Constantinescu, vedeta ALDE de la Iaşi.

Al doilea mecanism e proiecţia: nu mi-e frică, de fapt altora le e frică, iar aceştia trebuie, după caz, sfidaţi, dispreţuiţi, învinovăţiţi de toate relele sau ajutaţi să scape de frică. Acestui mecanism i se adresează toată retorica agresivă pe care o serie de influenceri, oameni de afaceri sau politici o abordează când vor să cucerească un astfel de public, vorbind de „panicarea populaţiei”, „vor să ne facă să ne temem de apropierea între oameni”, „numai fricoşii îşi pun botniţe pentru o biată răceală”, în opoziţie cu „curajul de a ne infecta” sau „curajul normalităţii”. Prima încarnare în politică a unui astfel de model de „curaj” e Viorel Cataramă, cel ce zicea că nici 30.000 de morţi nu justifică oprirea economiei şi care încearcă să cucerească nişa etern neocupată a politicii româneşti, aceea a naţionalismului cu tentă religioasă şi idei copiate din folclorul suporterilor lui Donald Trump. La aceeaşi nişă jinduiesc însă şi alţi tribuni, ca de pildă fostul ministru Bogdan Stanoevici, actual candidat la Primăria Bucureşti şi autor de live-uri pe FB despre „isteria” coronavirus.

Ambele abordări de mai sus sunt stimulate de un succes al eforturilor de combatere a pandemiei; dacă numărul de cazuri active şi de decese va scădea, toţi cei care acum vorbesc de „dictatură” sau „panică” vor profita de ocazie să susţină că ei au avut dreptate şi că poporul a fost chinuit inutil. În schimb, dacă pandemia se amplifică, steaua lor va apune, pentru că publicul dispus să-i asculte şi să-i creadă se va reduce; oamenii se vor convinge singuri cât de păguboase sunt îndemnurile la „curajul” de a nu purta mască şi de a ignora regulile de distanţare. Un prim politician care şi-a dat seama că nu e prudent să mizeze pe genul acesta de retorică e Călin Popescu-Tăriceanu, al cărui discurs s-a schimbat brusc: ieri a ajuns chiar să ceară el Guvernului să apeleze la armată, la preoţi, primari şi dascăli din mediul rural ca să convingă cetăţenii să poarte măşti şi să respecte regulile de distanţare.

În SUA, cinismul creator de ficţiuni electorale s-a împotmolit la Tulsa la 20 iunie, la primul miting electoral prezidenţial de după izbucnirea pandemiei, unde o arenă cu peste 19.000 de locuri a rămas în proporţie de două treimi neocupată. Deşi adversarii preşedintelui Trump au explicat asta prin farsa făcută de armatele de fani K-pop care au rezervat zeci şi sute de bilete doar ca să le dea impresia organizatorilor că se va umple sala, explicaţia e mult mai simplă: pentru mulţi suporteri republicani care au preferat să nu vină la miting, bunul-simţ, instinctul de conservare, grija faţă de sănătatea lor şi a familiilor lor au învins dorinţa de a brava regulile de distanţare doar fiindcă democraţii sunt cei care le promovează cu insistenţă. Înainte de miting, transmisia unei televiziuni online pro-Trump fusese năpădită de comentatori care le cereau prezentatorilor să-şi dea jos măştile, pe motiv că masca e un semn că eşti suporter democrat.

Politica românească n-a produs încă un asemenea soi de tribalism, dar cinismul creator de ficţiuni electorale are resurse suficiente de desfăşurare. Mai sus am vorbit doar de cinismul care ţinteşte nevoia alegătorilor de a-şi nega frica, dar formele sale de manifestare sunt mai multe. În cazul fruntaşilor PNL, de pildă, dispreţul lor faţă de cetăţeni este atât de mare, încât nici nu încearcă să mimeze că respectă ei înşişi regulile ori să dea exemple de comportament corect. Dacă se înmulţesc îmbolnăvirile, dau vina pe prostia poporului ori pe PSD şi gata. Iar fruntaşii PSD şi Pro România practică probabil cea mai rafinată formă de cinism: ei ştiu că o moţiune de cenzură reuşită va aduce aminte automat electoratului de moţiunea din 2012, când a venit la putere guvernarea Ponta, cea care a marcat redresarea României după criză. Astfel încât impactul unui succes al moţiunii chiar înainte de alegerile din toamnă va fi garantat, chiar dacă preşedintele Iohannis se va ţine de cuvânt şi nu va desemna un premier PSD, ba chiar cu atât mai mult dacă se va ţine de cuvânt.

Prin urmare, cum găsim pe cineva care să merite votul nostru la toamnă? Criteriul cinismului electoral poate să fie un instrument de selecţie prin eliminare. Fiindcă, pe măsură ce se apropie alegerile, o să vedem mai clar că tocmai candidaţii care nu dau doi bani pe cetăţeni şi pe sănătatea lor au şi cele mai slabe calităţi de lider. Cei ce predică despre „isterie”: ei nu transmit în realitate decât că, dacă ar ajunge la putere, n-ar fi în stare să administreze o astfel de situaţie decât panicând ei înşişi populaţia ca s-o determine să respecte nişte reguli. Sau cei ce pledează pentru redeschiderea economiei fără niciun fel de restricţii, copiind tiradele lui Elon Musk despre libertatea de a ieşi la muncă în orice condiţii: ei nu transmit în realitate decât că în viziunea lor o economie poate funcţiona sănătos cu oameni care se îmbolnăvesc pe capete.