COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Cum au ajuns bolşevicii de la CCR să sfideze voinţa poporului

Înainte de consultările din 4 iunie cu partidele, preşedintele Iohannis a spus că referendumul pentru revizuirea Constituţiei „pentru implementat ce s-a votat până acum” trebuie organizat cât mai repede, suprapus ori cu prezidenţialele din 10 noiembrie, ori cu localele sau parlamentarele de la anul. Iohannis a insistat că nu trebuie introduse în proiectul de revizuire a Constituţiei şi alte schimbări, aşa cum ar fi dorit partidele, pentru că „avem rezultatul foarte pozitiv al unui referendum şi acest rezultat trebuie implementat acum”. Zis şi făcut: în aceeaşi zi, la 1 iulie, PNL-USR-PMP-Pro România şi PSD-ALDE au depus proiecte de lege pentru revizuirea Constituţiei conţinând variante diferite de aplicare a rezultatelor referendumului.

La 18 iulie, CCR a discutat ambele proiecte şi a apreciat că propunerile lor pe tema excluderii persoanelor condamnate de la accesul în funcţii publice şi pe tema limitării ordonanţelor de urgenţă sunt constituţionale, mai exact au nevoie de câteva îmbunătăţiri şi apoi pot face obiectul unui nou referendum (de astă dată unul constituţional, nu consultativ) la toamnă sau când vor dori iniţiatorii să-l convoace. CCR a respins însă ca neconstituţionale alte propuneri: ca Preşedintele să nu mai poată da graţieri pentru infracţiuni de corupţie (propunere inclusă în ambele proiecte) şi ca Parlamentul şi Guvernul să nu mai aibă drept de iniţiativă legislativă în privinţa amnistiei şi a graţierii pentru fapte de corupţie (propunere PNL-USR). CCR a arătat că astfel de interdicţii încalcă principiul egalităţii în faţa legii, garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, şi afectează nepermis exercitarea puterii publice de către Preşedinte şi Parlament, cărora le revine aprecierea oportunităţii măsurilor de amnistie şi graţiere.

Înainte de referendum, mulţi jurişti şi nejurişti au atras atenţia că e neconstituţional să interzici amnistia şi graţierea pentru o singură categorie de infracţiuni, deci întrebarea „Sunteţi de acord cu interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie?” e pusă doar ca să aprindă sentimentul justiţiar în votanţi. Dar contraargumentul a fost mereu acelaşi: nu e un referendum de revizuire a Constituţiei, unde CCR să dea aviz prealabil (cum a fost cel de toamna trecută cu definirea familiei), ci un referendum consultativ („pe probleme de interes naţional”, cum are dreptul să iniţieze Preşedinţia). Şi tocmai de asta e în eroare şeful PNL, Ludovic Orban, când se declară surprins de decizia de acum a CCR după ce luna trecută validase referendumul lui Iohannis. În realitate, CCR n-a avut treabă niciodată cu conţinutul acestui referendum; ea doar a confirmat în martie că se pot organiza referendumuri concomitent cu alegerile, iar la sfârşitul lui iunie a validat referendumul din punct de vedere procedural.

Asociaţia APADOR-CH atrăgea atenţia încă de la începutul lui mai că întrebările de la referendum „se vor constitui într-un simplu sondaj de opinie naţional”, pentru că legiferarea în acord cu ele ar presupune revizuirea Constituţiei. Un astfel de proiect de revizuire ar trebui supus avizului CCR (cum a fost acum cu cele două proiecte de revizuire depuse de PNL-USR şi PSD-ALDE) şi în final votului cetăţenilor. Tocmai de asta, APADOR-CH făcea trimitere la o decizie din 2011 a CCR care recomanda ca dintre „problemele de interes naţional” supuse referendumurilor consultative prezidenţiale să fie excluse cele a căror rezolvare necesită revizuirea Constituţiei, pentru ca electoratul să nu mai fie chemat de două ori să voteze pentru una şi aceeaşi temă, întâi la referendumul consultativ, a doua oară la cel constituţional.

Juriştii lui Klaus Iohannis şi ai partidelor ştiau însă foarte bine (ori ar fi trebuit să ştie) că orice proiect de revizuire a Constituţiei cu asemenea conţinut va fi respins scurt de CCR cu argumentul art. 152, alin. 2 din Constituţie: „nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”, iar egalitatea în faţa legii este o garanţie a drepturilor fundamentale, aşa cum spune Carta drepturilor fundamentale a UE şi cum a reamintit CCR în decizia din 18 iulie. În schimb, alegătorii care au votat „da” la 26 mai şi-au imaginat că aşa vor obţine interzicerea amnistiei şi a graţierii pentru corupţi, iar acum, când au văzut că nu e nici pe departe aşa, necunoaşterea legilor îi face pe mulţi să se simtă frustraţi şi să caute să dea vina pe cineva – nu pe preşedintele Iohannis sau pe partidele care susţin senin această desfăşurare demagogică, ci tocmai pe CCR, cea care i-a adus cu picioarele pe pământ.

Nici pomeneală însă ca partidele să-şi informeze însă măcar acum alegătorii că întrebarea cu amnistia şi graţierea n-avea cum să se transpună în Constituţie. Fruntaşii opoziţiei s-au repezit să înfiereze CCR şi să se plaseze în fruntea unei imaginare lupte contra celor ce îndrăznesc să încalce „voinţa poporului”. Dan Barna, USR: „Actualii judecători ai Curţii Constituţionale au dovedit din păcate, încă o dată, că sunt vârful de lance al penalilor din politica românească.” Cosette Chichirău, USR: „Nouă judecători întorc votul câtorva milioane de români?! Curtea Constituţională trebuie DEPOLITIZATĂ URGENT!” Ludovic Orban, PNL: „Această decizie este contrară voinţei exprimate de cetăţeni la acest referendum.” Rareş Bogdan, PNL: „Constituţia României: Art. 2 – Suveranitatea. (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român.”

Nici politicienii, nici formatorii de opinie care le ţin isonul nu i-au corectat pe paginile lor de Facebook pe sutele de indignaţi plini de idei aberante: demiterea imediată a judecătorilor Curţii, desfiinţarea CCR, transformarea ei în secţie subordonată ÎCCJ, schimbarea Constituţiei în aşa fel încât să nu mai fie nevoie de avizul CCR, numirea membrilor CCR direct de către magistraţi, revoltă cu furci şi topoare contra CCR. Aşa arată furia stârnită cu bună ştiinţă de juriştii de la Cotroceni şi de la partide: „Conceptul de stat in mintea ccr istilor este ceva ce tine de cea mai neagră dictatură bolsevica”, „Dizolvarea actualei CCR şi pana la modificarea Constituţiei privind criteriile de numire a membrilor CCR, atribuţiile acesteia sa fie preluate de ICCJ”, „Ccr trebue desfiintat de urgenta daca nu va fi rau de Rominia” sau „Desfinţaţii odată, parcă poporul ieste suveran. Nu adunătura de hodorogi???”

Mai jalnică decât spectacolul de populism dat de opoziţie n-a fost decât reacţia celor din PSD-ALDE, care ori au tăcut, ori au sărit la gâtul preşedintelui Iohannis, cum a făcut Călin Popescu-Tăriceanu, cerându-i demisia pe motiv că a „momit poporul să facă un joc contra democraţiei însăşi”. Dacă e aşa un joc contra democraţiei, atunci de ce însuşi Tăriceanu a semnat alături de Marcel Ciolacu proiectul PSD-ALDE de revizuire a Constituţiei în acord cu rezultatul referendumului? Doar era un vot consultativ, pe care îl puteau ignora exact cum l-au ignorat pe precedentul, cel din 2009 cu micşorarea Parlamentului. Aceasta este însă o altă formă a populismului: iată cum chiar noi, cei acuzaţi că ţinem cu corupţii, facem proiecte aşa cum vrea poporul, deşi ştim oricum că vor conţine prevederi neconstituţionale. De asta şi tace PSD: ei şi-au făcut datoria, şi-au depus proiectul; de ce ar reacţiona, când nu i-a interesat decât să bifeze că ascultă de popor?

Unii justiţiari de Facebook au ajuns să reclame, ori din analfabetism juridic real, ori din zel propagandistic, că de fapt CCR nici n-are sau n-ar trebui să aibă dreptul să examineze propunerile de modificare a Constituţiei, din moment ce orice modificare „dorită de popor” va fi automat în dezacord cu Constituţia în vigoare şi deci va fi respinsă. Acelaşi art. 152 spune însă la alin.1: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.” Aceeaşi prevedere a figurat şi în Constituţia dinainte de 2003. Când a avizat proiectul de revizuire din 2003, CCR a explicat în decizia de atunci că are competenţa de a examina constituţionalitatea proiectului în funcţie de articolul de mai sus şi de „respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte”.

Iar dacă e vorba de tratatele la care România este parte, justiţiarii revoltaţi pot consulta, de exemplu, o opinie din 2013 a Comisiei de la Veneţia care reafirmă legalitatea amnistiei şi a graţierii ca măsuri de clemenţă folosite în statele membre ale Consiliului Europei. Comisia rezuma sistemele existente, arătând că amnistia e de obicei o prerogativă a legislativului, iar graţierea e de obicei o prerogativă a şefului statului. Textul opiniei trimitea la recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pe tema justiţiei, care precizează că „exceptând deciziile de amnistie, graţiere şi alte măsuri similare, puterea executivă şi cea legislativă nu trebuie să ia decizii care invalideze deciziile puterii judecătoreşti” şi că amnistia şi graţierea „există în orice democraţie şi justificarea lor poate fi găsită în înaltele principii umanitare”.

În cazul nostru, aceasta înseamnă că şeful statului ar trebui să aibă în continuare latitudinea de a graţia sau nu o persoană săracă sau bolnavă, condamnată pentru o faptă de corupţie cu prejudiciu derizoriu, exact aşa cum are latitudinea de a graţia pe cineva condamnat pentru un furt minor (furtul nu este infracţiune de corupţie). Am văzut furioşi de pe net convinşi că toţi condamnaţii pentru corupţie sunt privilegiaţi care fură milioane ori iau şpagă. Conform Codului penal, darea de mită este însă infracţiune de corupţie şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani (un exemplu recent: Serviciul Judeţean Anticorupţie Mureş a anunţat că a fost condamnat la 2 ani şi 4 luni cu executare un localnic prins că îşi conducea maşina într-o zonă cu restricţii şi care a dat unui poliţist 50 de lei ca să nu-l amendeze). Dacă Klaus Iohannis e aşa de dispus să desfiinţeze prerogativa prezidenţială de a acorda uneori graţieri unor oameni de rând, înseamnă că ori n-a primit astfel de cereri de graţiere, ori nu l-au interesat – şi aşa a ajuns să fie şi el convins că toţi condamnaţii pentru corupţie sunt celebrităţi ca Monica Iacob-Ridzi sau medicul Mencinicopschi, cei cărora el le-a refuzat în 2015 cererea de graţiere.