COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Gaslighting pe înţelesul cui nu pricepe că la alegerile de duminică n-are de ales

Istoricul Marius Oprea acuzase la începutul anului că PLUS a fost înfiinţat de un fost anchetator din Securitatea comunistă, ai cărui fiu şi noră figurau ca fondatori ai partidului. Dacian Cioloş a dat atunci memorabilul răspuns: „Având în vedere cât de mulţi români au colaborat sau au lucrat cu Securitatea, sigur se poate „demonstra” că există cel puţin o legătură între oricare dintre noi şi Securitate.” De aici mare iureş pe net, la tv şi oriunde se discuta politică: fanii USR-PLUS au început să aducă tot felul de argumente că nu e nimic în neregulă, ba că poate respectivul a fost silit, ba că poate n-a făcut rău, ba că de fapt securiştii erau nişte patrioţi, copiii lor sunt la fel şi orice stat are nevoie de servicii secrete.

Am văzut acest fenomen ori de câte ori au sărit fanii şi propagandiştii să-şi apere idolii, indiferent dacă acuzaţiile erau adevărate sau false: orice intră într-un astfel de malaxor e distrus, pierdut pentru raţiune şi democraţie, cu valorile întoarse pe dos. A turnat la Securitate şeful unui partid? Da, dar candidatul susţinut de el vorbeşte aşa frumos, şi în fond ce e aşa rău că a turnat, astea erau vremurile! Şefa altui partid n-a învăţat limbi străine nici după atâţia ani ca europarlamentar? Da, dar să ştii o limbă străină chiar nu e de laudă, n-aţi văzut că tocmai cei care ştiu cel mai bine limbi străine nu ţin cu România şi îşi bârfesc ţara! Şi-a băgat şeful altui partid rudele în afacerea lui cu fonduri europene? Da, dar nu e nimic ilegal, cum e posibil ca asemenea acuzaţii să apară tocmai în campanie!

Acum, cu lipsa dezbaterii între Iohannis şi Dăncilă, acelaşi fenomen se vede în toată urâţenia lui. Noţiunea de dezbatere electorală, firească în orice democraţie, a intrat şi ea în acest malaxor şi a ieşit terfelită de nişte fani şi postaci care au reuşit s-o redefinească (redefinirea noţiunilor este un instrument de bază în arsenalul manipulării), susţinând că e ceva inutil, dacă nu de-a dreptul condamnabil, fiindcă un mare om de stat nu trebuie să se coboare să discute cu cineva etichetat de el drept inferior. (Şi dezbaterea nu e singurul element de judecată normală hăcuit pe altarul partizanatului. Au apărut deja unii care susţin că toată povestea cu atacul speculativ asupra leului, legată de numele lui Florin Câţu, e absurdă, fiindcă suntem în capitalism şi aşa ceva e legal şi normal în capitalism.)

A fost bine să mai existe şi alţi candidaţi în alegeri afară de Iohannis şi PNL? Nuuu, au răspuns postacii; dacă Barna sau Paleologu n-ar fi avut orgoliul stupid să candideze, Iohannis ar fi câştigat din primul tur! Iar acum voi, votanţii lui Barna sau Paleologu sau alţi nechemaţi, sunteţi primii de vină pentru că domnul preşedinte a trebuit să se deranjeze nu doar pentru o conferinţă de presă, ci şi pentru o discuţie la SNSPA, cu nu mai puţin de nouă oameni aleşi de el şi care au chiar voie să-i pună întrebări. Adică îşi sacrifică două seri preţioase pentru nişte întrebări inutile, când noi oricum nu avem nevoie de răspunsuri, pentru că noi îl votăm oricum! Nu ne trebuie dezbateri, avem nevoie de linişte, nu de circ! Da, avem nevoie de un preşedinte pentru liniştea noastră! Aşa era şi sloganul lui Ion Iliescu? Ghinion!

E bine ca votanţii PNL şi ai altor partide care nu ţin cu PSD să-şi păstreze spiritul critic şi să aibă libertatea să-şi exprime nemulţumirea, măcar un pic, în cercul de prieteni, faţă de mediocritatea şi lipsa de spirit democratic ale unui candidat pe care oricum îl vor vota în cele din urmă? Nuuu, răspund postacii; acum orice critică o ajută pe Dăncilă, deci nu ar trebui să crâcnească nimeni. Ba mai mult, nu e de ajuns că vor vota cu Iohannis, ci ar trebui să facă şi campanie de mobilizare la vot pentru el, nu să strâmbe din nas, aşa cum îi muştruluia deunăzi o formatoare de opinie pe cârcotaşii din USR. Cineva a încercat, fără succes, să-i amintească de o perioadă când Iohannis făcea şi el ceva ca să merite o astfel de mobilizare – la turul al doilea din 2014, când semnase un pact de susţinere cu Monica Macovei, pentru a cere votul alegătorilor acesteia. Acum însă, statutul de alegător captiv al tuturor cetăţenilor care nu ţin cu PSD a devenit complet etanş: de ce s-ar mai obosi Iohannis să-i curteze, dacă ei oricum n-au de ales?

Desigur, o parte din alegători vor fi mereu într-o măsură captivi, pentru că ştiu că dacă nu votează cu X, pe care poate nu-l plac prea tare, câştigă Y, pe care nu-l plac deloc. Ceea ce nu e însă în regulă este ca alegătorii să mai fie şi certaţi că nu par suficient de entuziaşti, acuzaţi că lipsa lor de zel face jocul adversarului. O campanie este bazată pe efortul candidaţilor de a-şi dovedi bogăţia de idei, curajul, modestia şi capacitatea de a acţiona în interesul tuturor alegătorilor. Iar asta include şi deschiderea la criticile şi întrebările incomode, stângace sau răutăcioase de la cetăţeni, de la presă, de la contracandidaţi. Un aspirant la preşedinţie le poate trata fie ca pe nişte prilejuri de a educa şi informa alegătorii, inclusiv pe cei ce nu l-au votat, fie ca pe nişte obrăznicii care n-ar trebui să existe. Nu e greu de văzut care dintre atitudini este cu adevărat în interesul alegătorilor.

E bine să existe presă liberă să întrebe şi să evalueze obiectiv prestaţia şi programele candidaţilor? Nuuu, răspund postacii! Metoda e patentată şi aici: adversarul candidatului mai puternic (iar propaganda este o pârghie importantă de putere) este demonizat în aşa hal, încât orice ziarist înclinat, prin natura meseriei, să judece aceste alegeri ca fiind o competiţie electorală să fie constrâns să-şi revizuiască atitudinea. Nu, aceste alegeri sunt un război pe viaţă şi pe moarte, unde o tabără e binele absolut şi trebuie susţinută cu patimă, iar orice este în afara ei e răul absolut şi trebuie combătut cu patimă, fiindcă altfel cade România în prăpastie! Datoria ziariştilor ar fi deci să-şi reprime orice pornire de a atinge măcar cu o floare candidatul binelui absolut (sau măcar să-şi ţină gura până după alegeri). Cine nu pricepe asta e taxat drept trădător, ticălos, iresponsabil, impertinent şi gratulat cu tirada standard în care postacii deplâng cât de jos a căzut presa pentru că „e vândută” şi nu „ţine cu poporul”.

E bine să existe dezbateri între candidaţii finalişti, mai ales în condiţiile în care preşedintele în funcţie n-a dat nici măcar un interviu liber presei româneşti în cinci ani de mandat, deşi a promis transparenţă şi deschidere în campania în 2014? Nuuu, răspund postacii! Sebastian Lăzăroiu, fost ministru PDL, a ajuns până acolo încât le-a spus celor care îndrăznesc să ceară dezbatere că ar trebui să le fie lor ruşine, pentru că ei de fapt nu vor informaţie şi răspunsuri la nişte întrebări legitime, ci scandal. „Suntem un popor de sadici sofisticaţi, sunt încredinţat de asta văzând câtă lume cere dezbateri prezidenţiale cu Dăncilă. Suntem capabili să invocăm cele mai înalte valori ale democraţiei pentru promisiunea unei porţii de râs batjocoritor. Ruşine!”, a scris Lăzăroiu pe Facebook, în admiraţia a sute de fani.

Acesta e ceea ce se numeşte gaslighting, din cel clasic, ca la carte: atunci când ceri ceva la care eşti îndreptăţit, interlocutorul interesat să-ţi refuze dreptul acţionează sau comunică în aşa fel încât până la urmă să te simţi tu ruşinat că ţi-ai cerut dreptul, să te îndoieşti de judecata ta, de motivele tale şi să te convingi singur că de fapt n-aveai niciun drept. Să începi să crezi că eşti prost, vulgar, rău intenţionat, poate chiar că ai mintea rătăcită. Şi că ar trebui să renunţi la tot ce credeai că ştii despre drepturi şi despre tine însuţi: nu gândeşti corect, deci eşti un paria care nu merită decât dispreţ. Cum scria un fan al lui Lăzăroiu, la aceeaşi postare: „Exact. De aia nu mai pot votanţii lui Iohannis, ca nu vorbeşte el cu idioata... Cei care cer asta sunt neutrii, fanii TNR, Divertis, Bobiţă &comp. Fanii lui Arşinel şi ai revelioanelor. Cretini!”