COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Pe ce se bazează de fapt estimarea victoriei detaşate a lui Iohannis

Toţi oamenii cu capul pe umeri au sărit să denunţe aici o ştire falsă: Constituţia condiţionează victoria în primul tur de o majoritate de voturi raportată la numărul total de alegători înscrişi pe liste, aşa că o victorie din primul tur ar însemna ca Iohannis să obţină aproape 9,5 milioane de voturi, faţă de aproape 2,3 milioane cât a luat în primul tur din 2014, iar la alegeri ori să nu mai voteze aproape nimeni cu alţi candidaţi, ori să fie o prezenţă la vot demnă de vremea lui Ceauşescu sau Iliescu. Şi totuşi, văzând afluxul de alegători din diaspora după primele două zile, mulţi au continuat să spere (sau, după caz, să se teamă) că Orban ştia ce zice, pentru că şi-au adus aminte de surpriza prezenţei cu mult peste aşteptări pe care a furnizat-o maşinăria de vot prezidenţială la europarlamentare şi la referendumul de atunci.

Forţa acestei maşinării de vot corespunde mentalităţii de deţinător absolut al puterii, exprimată deschis de europarlamentarul Rareş Bogdan (cel ce acum a prezis că numărul voturilor din diaspora va fi între 450.000 şi 800.000, din care Iohannis va lua spre 60%) când l-a ameninţat pe Dan Barna, după ce acesta anunţase că vrea să candideze contra lui Iohannis: „Permiteţi-mi să mă îndoiesc că vreun politician din România, din opoziţie, îşi permite să îi spună lui Klaus Iohannis în faţă: Nu vă susţin. Domnul Barna e din Sibiu şi îl ştie foarte bine pe domnul Iohannis şi ştie că el uită greu. E o persoană care prinde extrem de repede şi uită extrem de greu.” Dispreţul faţă de democraţie conţinut de o asemenea ameninţare nu e depăşit, probabil, decât de un răspuns al aceluiaşi Bogdan dat pe Facebook unui alegător nemulţumit că Iohannis n-a vrut dezbateri electorale: „Hai lăsaţi, nu vine un om cu un program încărcat când vor unii sau altii. A fost 5 ani tot intr-o dezbatere, de altceva nu va puteti lega si ati gasit in sfarsit ceva...”

Conştiinţa unei puteri căreia nu se poate, nu se cuvine, nu e bine să i te opui s-a verificat deja din plin pe tot parcursul procesului moţiunii de cenzură, adică al campaniei electorale: orice încercare a altor partide de a-şi impune puncte de vedere în raport cu noul guvern Orban a fost la fel de ignorată de Klaus Iohannis şi PNL pe cât fusese de ignorată mai înainte decizia CCR privind emiterea decretelor de înlocuire a miniştrilor remaniaţi din guvernul PSD. Promisiunea scrisă a PNL că USR va fi consultat la desemnarea candidatului de comisar european ori că acesta va fi audiat în Parlament a fost ignorată la fel de senin. Cum am mai spus şi cu ocazia moţiunii de cenzură, victoria acestei moţiuni a pus toate celelalte partide în postura de simpli sateliţi ai PNL, sortiţi să pună în lumină autoritatea preşedintelui actual şi să servească interesul său de a fi reales şi de a-şi aduce la putere propriul guvern.

Iar mai departe, e naiv cine-şi imaginează că lunile care urmează până la locale şi parlamentare vor fi unele în care noul guvern se va purta cu mănuşi, ca să nu supere electoratul. Pur şi simplu nu e nevoie de aşa ceva; PNL al lui Iohannis a început deja să-şi arate muşchii în felul în care a făcut-o PDL al lui Băsescu când a venit la guvernare, adică epurând toată administraţia precedentă în funcţie de carnetele de partid şi înlocuind-o rapid cu oamenii săi (cu un bonus de stil personal din partea lui Orban, care s-a declarat deranjat că n-a văzut oameni în ministere muncind până după ora 21.30, anume ca să se poziţioneze de la început ca şef capabil să inspire teamă). Indiferent ce măsură economică nepopulară ar propune, indiferent ce bâlbă de guvernare ar produce, totul va fi justificat dând vina pe moştenirea PSD, iar acest model poate funcţiona mult şi bine, acoperind cel puţin perioada până la următoarele alegeri.

Mentalitatea de deţinător absolut al puterii n-ar fi putut înflori însă fără ca în electorat să se fi veştejit în prealabil, treptat şi imperceptibil, conştiinţa dreptului că merită ceva mai bun. Cu cât propaganda electorală se întrece să prezinte oameni plânşi de fericire că acum votează pentru întoarcerea acasă a lor sau a rudelor lor din străinătate, cu atât speranţa reală e de fapt mai mică. Aceleaşi scene cu oameni plânşi de fericire că dacă îl votează pe X vine diaspora acasă au fost şi la alegerile din 2014. De atunci însă, inevitabil şi firesc, emigraţia din ţările din Est a continuat, din cauza sărăciei fie absolute, fie relative în raport cu ţările din Vest şi pe care măsurile sociale luate de guvernele fie de dreapta, fie de stânga catalogate drept populiste au reuşit uneori s-o încetinească, dar nu s-o şi combată. Rar trece vreo lună fără să apară în presa occidentală măcar un reportaj despre depopularea Estului, uneori cu note de „poverty porn” în toată legea, atunci când reporterii în căutare de chestii exotice dau de localităţi sau zone întregi dezindustrializate, părăsite, pauperizate din Bulgaria, Croaţia, Estonia sau România.

Cum însă la noi astfel de materiale rămân necunoscute ori se ia din ele doar cât trebuie pentru propaganda electorală, e probabil un merit unic al marketingului politic al dreptei autohtone că a reuşit să atribuie integral PSD vinovăţia pentru tot răul din România, ba încă şi să-i convingă pe unii că dacă se desfiinţează PSD, România va scăpa de comunism, de sărăcie şi depopulare şi va reveni la o ipotetică normalitate. De asta, cu o campanie construită integral pe lupta contra PSD, actualul preşedinte chiar n-a mai avut nevoie de niciun alt instrument ca să-şi mobilizeze votanţii, uzând de cea mai sigură pârghie emoţională disponibilă. Citând din nou din emblematicul Rareş Bogdan: „Fratilor, zdrobim naparcile rosii si afiliatii......!!!!!!!!!! Dupa 30 de ani ne razbunam în sfârşit.”

Avantajul la vot estimat pentru Iohannis se bazează deci pe inerţia unui electorat obosit şi deprimat, care nu are nici chef, nici putere să-şi vadă raţional problemele în faţă şi să încerce să le rezolve sau măcar să vadă dacă există rezolvare. La ce bun dezbateri între candidaţi, la ce bun nuanţe şi explicaţii greu de urmărit? Ca în orice situaţie complexă, o persoană sau o colectivitate obosită şi dezorientată caută o poveste simplă, cu un vinovat clar, un salvator clar, o lume împărţită în alb şi negru, în aşa fel încât să aibă măcar iluzia că se poate răzbuna pe cel rău stând de partea celui bun. Pentru necazurile şi neputinţele ei de acolo, diaspora caută răzbunare simbolică influenţând cu votul ei soarta ţării; pentru necazurile şi neputinţele lui de aici, electoratul din ţară caută răzbunare simbolică în solidarizarea cu diaspora contra unui duşman comun, aşa cum a fost şi la 10 august 2018.

Aşa ajunge ritualul votului un refugiu care le procură oamenilor senzaţia că măcar pentru scurt timp au putere; aşa ajunge un lider semeţ, la patru ace şi mereu suficient şi sigur pe el, să ţină loc de acea imagine clasică şi liniştitoare a puterii şi a stabilităţii de care ei au de fapt nevoie. Am spus liniştitoare pentru că acelaşi specific al oboselii adânci, aflată la temelia oricărei depresii, face incapabilă persoana sau colectivitatea să vrea cu adevărat o schimbare radicală. Schimbarea îi solicită resurse de energie pe care acum nu le mai are sau nu le are încă; un candidat suspectat că propune lucruri noi, complicate, ciudate va fi evitat instinctiv. Un preşedinte tip Băsescu, agitat, vorbăreţ, certăreţ, obositor, pus pe fapte mari, ar fi de neconceput sub nicio formă acum, aşa cum în 2004 ar fi fost de neconceput un preşedinte monocord şi necomunicativ ca Iohannis. De acest specific al oboselii colective nu profită numai Iohannis, ci şi Viorica Dăncilă şi ceilalţi candidaţi cu o abordare conservatoare, tradiţionalistă şi cu accente naţionaliste, odihnitoare pentru psihicul unui electorat dornic ca măcar să nu aibă parte de cineva mai rău ca acum. Numai că, spre deosebire de Iohannis, ei nu sunt la putere.

Există şi o categorie de alegători care s-au ilustrat în ultimii ani tocmai prin comportamentul agitat, vorbăreţ şi pus pe fapte mari. Ei sunt aceia care, graţie educaţiei şi nivelului de venituri, nu suferă ori suferă mai puţin de oboseala şi depresia colectivă a majorităţii, astfel încât îşi doresc cu adevărat o schimbare şi consideră că ea poate fi întruchipată de candidaţi ca Dan Barna. Numai că şi acesta s-a mărginit în cea mai mare parte să marşeze tot pe distrugerea PSD ca unică idee electorală (anticipate, fără penali, fără PSD în turul II, sporirea puterilor preşedintelui în raport cu parlamentul anume ca să scoată din joc PSD). Iar asta îl ajută tot pe Klaus Iohannis, întrucât alegătorii se pot întreba, normal, de ce l-ar mai schimba pe actualul preşedinte cu un altul care are aproape aceleaşi idei, din moment ce până acum Iohannis a îndeplinit tot ce a promis în privinţa luptei cu PSD. O luptă care, în perspectiva celui de-al doilea mandat şi în lipsă de orice altceva, tocmai bine îi serveşte acum şi ca proiect de ţară.