COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Preşedinţia românească a UE: Circulaţi, aici nu e nimic de văzut

Fostul preşedinte Băsescu crede că România ar trebui să profite de ocazia preşedinţiei rotative ca să „zgâlţâie” UE, să se afirme ca lider lansând trei mari proiecte: bătălia pentru anularea Brexitului, planificarea drumului spre Statele Unite ale Europei şi planificarea magistralei fluviale Rotterdam – Rin – Main – Dunăre – Constanţa. „Putem avea o preşedinţie care să primească un calificativ EXCELENT şi CURAJOS. De ce nu?” se întreabă Traian Băsescu, acuzând că mandatul României pare a fi sortit a se desfăşura „în cenuşiul ultimelor preşedinţii ale UE” deţinute de Bulgaria şi Austria, îndreptându-se spre acelaşi bilanţ „decent”, dar tot fără să ducă înainte cu ceva viziunea despre viitorul Uniunii.

Am citat comentariul lui Băsescu pentru că el a fost printre puţinii care s-au referit la substanţa preşedinţiei, în loc să vorbească şi el tot despre certurile politice interne. Numai că România n-ar avea timpul necesar să promoveze proiecte „curajoase” până la europarlamentarele din mai, adică în lunile cât ţine practic mandatul, dar mai ales n-ar avea pentru cine să le lanseze, întrucât tot ce-şi doresc acum liderii Uniunii este, dimpotrivă, o preşedinţie dornică să agite cât mai puţin apele, să iasă cât mai puţin din comun şi să treacă pragul periculos al alegerilor europarlamentare cât mai lin. Lucrul de care e nevoie acum cel mai mult la Bruxelles, Berlin şi Paris e tocmai impresia de rutină liniştitoare, un fel de „Circulaţi, nu e nimic de văzut” ca indiciu că UE funcţionează normal.

Premierul Viorica Dăncilă a prezentat luna trecută în Parlament elementele de bază pentru definirea mandatului românesc la UE: mottoul - „Coeziunea, o valoare comună europeană” - şi cele patru priorităţi ale preşedinţiei rotative pornind de la ideea de coeziune: 1) Europa convergenţei (dezvoltare echitabilă: cadrul financiar multianual, drepturile sociale, digitalizare şi competitivitate), 2) Europa siguranţei (gestionarea frontierelor şi a migraţiei, securitatea internă şi cibernetică), 3) Europa, actor global (parteneriatul cu NATO, PESCO, Marea Neagră, extinderea în Balcanii de Vest), 4) Europa valorilor comune (progres social, combaterea discriminărilor).

Să comparăm acest program cu cele două de care UE a avut parte anul trecut. În primele şase luni a fost rândul Bulgariei. Preşedinţia ei a avut sloganul „Uniţi suntem puternici”, acelaşi cu cel de pe stema ţării, iar priorităţile au fost tot patru: 1) Viitorul Europei şi tinerii, 2) Perspectiva europeană şi conectivitatea Balcanilor de Vest, 3) Securitate şi stabilitate într-o Europă puternică şi unită, 4) Economia digitală şi abilităţile necesare pentru viitor. În a doua jumătate a anului a fost Austria, cu sloganul „O Europă care protejează” şi trei priorităţi: 1) Securitatea şi lupta contra migraţiei ilegale (reforma sistemului european de azil, securitatea frontierelor), 2) Asigurarea prosperităţii şi a competitivităţii prin digitalizare (obiectivele pieţei unice digitale), 3) Stabilitatea în vecinătate: Balcanii de Vest şi Sud-Estul Europei (dezvoltarea unei perspective a UE pentru această regiune).

Asemănarea de teme şi stil de prezentare între cele trei ţări se explică prin aceeaşi nevoie de a transmite de la vârful UE un mesaj de stabilitate, dar şi prin simplul fapt că şase luni nu sunt niciodată suficiente pentru ca un dosar important, cum ar fi Brexit, migraţia sau convergenţa economică, să fie lansat şi încheiat. După cum se spunea încă din memorandumul din 2016 al guvernului Cioloş pentru planul de pregătire a preşedinţiei rotative, „aproximativ 95% din agenda legislativă va fi preluată de la Preşedinţia care ne precedă (Austria), un volum similar de proiecte urmând a fi preluat, la finalul mandatului României, de către Preşedinţia finlandeză”. Tocmai de asta, explica memorandumul, „preşedinţiile sunt grupate în trio-uri, anume ca să poată asigura un cadru coerent de desfăşurare a activităţii Consiliului UE pentru o perioadă neîntreruptă de 18 luni”.

Dincolo însă de asemănările de programe, România a avut deja grijă să se distingă de precedesoarea Austria, şi încă într-un mod spectaculos. Publicaţia Politico, bine conectată la nucleul eurocrat, comentează proaspătul acord între nouă ţări europene privind preluarea a 49 de migranţi blocaţi pe Mediterana şi a altor peste 200 staţionaţi în Malta, observând că opt dintre cele nouă ţări sunt din Vest, iar a noua, „o excepţie notabilă în Europa Centrală şi de Est, este România, care deţine acum preşedinţia Consiliului. (Austria, în timpul preşedinţiei sale, nu s-ar fi deranjat să conducă prin puterea propriului exemplu în astfel de cazuri.)”

N-are importanţă că România ia cel mai mic număr de migranţi (cinci), pe când Germania şi Franţa iau 60: gestul e simbolic şi importanţa lui stă în faptul că a spart unitatea de până acum a grupului esticilor în chestiunea acceptării migranţilor. Şi nu numai unitatea esticilor, dacă ne uităm la noua „axă” conservatoare care se profilează între Italia lui Matteo Salvini şi Polonia lui Jaroslaw Kaczynski. Tot Politico citează reflecţia unui diplomat de la Bruxelles: „E păcat că prietenii noştri est-europeni, cu excepţia României, nu sunt gata încă să contribuie la o soluţie umanitară şi nu au nicio solidaritate cu Malta. Partenerii europeni n-ar trebui să se trateze în asemenea fel, fiindcă la un moment dat fiecare membru UE va depinde de solidaritatea şi sprijinul celorlalţi.”

Aceasta este decizia cu care şi-a inaugurat România de fapt lunile de preşedinţie a UE, iar pentru context merită văzut că în rezumatul pe care ambasada Franţei l-a întocmit despre ce aşteaptă de la preşedinţia română figurează pe primul loc tema migraţiei. „Preşedinţia română va trebui să finalizeze revizuirea regimului de azil european, ţinând cont de principiile de solidaritate şi responsabilitate, precum şi să facă să avanseze discuţiile asupra bugetului UE 2021-2027, cu preocuparea de a concilia politicile tradiţionale şi finanţarea noilor priorităţi”, arată comunicatul postat de ambasadă cu ocazia vizitei din aceste zile la Bucureşti a Nathaliei Loiseau, ministrul francez al afacerilor europene.

Dacă textul sună ca un fel de „to do list” trasat de Franţa, e probabil pentru că într-un fel chiar aşa e: pe cât de oripilaţi se arată la Bucureşti comentatorii de Facebook că tocmai România condusă de guvernul Dăncilă preia preşedinţia UE într-o perioadă atât de delicată pentru Europa, în realitate prezenţa României la butoane în configuraţia de putere de acum e binevenită pentru liderii occidentali, tocmai fiindcă pot fi siguri că nu au de-a face cu un potenţial rebel ca Austria, ci cu un bun executant.

Explicaţia stă în acea tradiţie de conformism românesc în raport cu UE care reflectă lipsa de putere economică a ţării (şi pe care chiar Traian Băsescu a exemplificat-o când în discuţiile cu UE din vremea crizei a fost mereu gata să asume pentru România condiţii de austeritate chiar mai dificile decât cele care i se cereau). Această tradiţie, care a produs mereu scoruri mari în sondajele despre încrederea cetăţenilor în UE, se manifestă cu putere acum, în vremea unei guvernări PSD dornice să facă pe plac cumva Bruxellesului, ca să încerce să compenseze capitolele la care stă rău în ochii eurocraţilor: riscul de neîncadrare în limita de deficit bugetar, poveştile interminabile cu amnistia şi graţierea, ordonanţa din decembrie care lezează băncile şi multinaţionalele, absorbţia insuficientă a fondurilor europene.

De asta discursul Vioricăi Dăncilă de la Ateneu a conţinut atâtea asigurări că România de fapt nu s-a abătut de la valorile europene şi că nu va dezamăgi. Iar asta contează pentru liderii europeni, când din alte ţări nu mai primesc deloc asemenea asigurări. În ţară sunt destui care prezic că preşedinţia României va fi un eşec luându-se după propriile lor pariuri politice: fanilor PSD le-ar plăcea ca Klaus Iohannis să se facă de ruşine, fanilor opoziţiei le-ar plăcea ca Viorica Dăncilă să se facă de râs. Numai că preşedinţia rotativă e în primul rând un efort al diplomaţilor şi al specialiştilor, iar asta face improbabil ca meciurile politice interne să fie decisive pentru succes sau eşec. Financial Times se amuza scriind în 2012, la o reuniune UE altminteri tensionată din cauza crizei financiare, că „adevărata dramă de aici e de fapt disputa dintre Băsescu şi Ponta” pe tema care dintre ei merită să meargă la summit. Faţă de situaţia de atunci, e greu de crezut că meciurile dintre glacialul Iohannis şi neconflictuala Dăncilă ar părea măcar la fel de amuzante