COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Taxa pe lăcomie, acum şi în varianta de la Davos

Nimic mai simplu, pentru cine vrea să mobilizeze energii (de fapt furii) electorale, decât să arate cu degetul un personaj politic demonizat şi să spună poporului că pentru înfrângerea respectivului e nevoie de nişte sacrificii sau compromisuri excepţionale. Articolul de opinie din The New York Times pornea de la premisa „Dacă vrem să-l batem pe Trump, centrismul nu e o soluţie” şi o dădea drept exemplu bun de urmat pe Alexandria Ocasio-Cortez, care pe atunci era o stea în plină ascensiune a Partidului Democrat, iar între timp a devenit deja membră a Camerei Reprezentanţilor, ba chiar cea mai tânără femeie aleasă membră a Congresului (29 de ani). Argumentul articolului era simplu: din moment ce pe Donald Trump au ajuns să-l susţină neonaziştii, adică are un electorat din ce în ce mai extremist, el nu mai poate fi învins de nişte democraţi moderaţi, căldicei, care propun doar o reîntoarcere la ceea ce era înainte de epoca Trump, în condiţiile în care americanii de rând se confruntă cu o „nesiguranţă economică a cărei cronicizare este inamicul stabilităţii politice”.

Democraţii au văzut succesul recent înregistrat în sondajele de opinie de măsuri radicale de protecţie socială care acum câţiva ani ar fi părut stranii, cum ar fi „Medicare pentru toţi” sau garantarea federală a locurilor de muncă (asigurarea de către stat pentru toţi americanii apţi de lucru a unor slujbe plătite cu cel puţin 15 dolari pe oră). Există modelări economice care s-au făcut pe această temă, cu concluzia că un singur american care reuşeşte să obţină un venit de 15 dolari pe oră înseamnă o familie de până la cinci persoane scăpată din sărăcie, ceea ce nu e puţin, raportat la totalul estimat de 9,5 milioane de americani evaluaţi ca săraci la nivelul anului 2016, conform Biroului Federal de Statistică. Această iniţiativă, care ar face în premieră din accesul la un loc de muncă un drept fundamental, a fost susţinută de o serie de militanţi democraţi, inclusiv Ocasio-Cortez, care şi-a şi câştigat locul în Congres cu astfel de idei, şi adoptată de Bernie Sanders, fostul candidat democrat la nominalizarea pentru candidatura la preşedinţia SUA.

Acum câteva zile, în plin Forum Economic de la Davos, CNBC publica un articol intitulat „Superbogaţii de la Davos sunt speriaţi de propunerea Alexandriei Ocasio-Cortez de creştere a taxelor pe avuţie”, mai exact de a impune o taxă de 70% pe veniturile de peste 10 mil. dolari. „E înspăimântător; până când vor veni alegerile prezidenţiale, propunerea va câştiga teren şi cred că probabilitatea ca o asemenea taxă să devină politică oficială e foarte reală”, a declarat Scott Minerd, director de investiţii pentru fondul Guggenheim Partners, care administrează active de 265 mld. dolari. Stephen Schwarzman, CEO al fondului Blackstone, cu active de 457 mld. dolari, a comentat sarcastic că e „turbat de entuziasm”, adăugând că deja SUA sunt oricum un stat cu un regim fiscal puternic progresiv. Alţii participanţi la forum au dat ca sigur însă că democraţii n-au curaj să meargă în alegeri cu o asemenea propunere radicală şi că e vorba doar de o metodă de a atrage electorat până atunci. „Pendulul politic se deplasează din nou. Conservatorii s-au trezit că au ajuns ostaticii extremei drepte; acum şi democraţii o să vadă cum e să ajungă ostaticii extremei stângi”, crede Minerd.

Dacă vă mai aduceţi aminte, fostul preşedinte francez François Hollande a propus şi el, în campania electorală din 2012, o taxă asemănătoare: era vorba de o taxă de 75% pentru veniturile de peste 1 mil. euro care să-i forţeze pe bogaţi să ajute ţara să iasă din criza economică. Pe atunci făceau vîlvă ştirile că bogaţii deja pleacă în alte ţări ca să fugă de fisc: Bernard Arnault, şeful grupului de lux LMVH, s-a făcut cetăţean belgian, Gérard Depardieu s-a făcut cetăţean rus. Măsura era susţinută, după sondaje, de peste 60% din francezi, şi chiar a fost aplicată, deşi nu cu 75%, ci cu 50% din venituri. După primii doi ani însă a fost abandonată, pe motiv că n-a adus la buget decât 260 mil. euro în 2013 şi 160 mil. în 2014, deşi probabil mai importante au fost afirmaţiile finanţiştilor că taxa a afectat competitivitatea şi reputaţia Franţei: fostul bancher de investiţii şi pe atunci ministru al economiei o descria în 2014 drept „Cuba fără soare”. Numele ministrului: Emmanuel Macron.

Între timp însă, problemele sociale create de criză s-au accentuat, dreapta naţionalistă şi protecţionistă creşte în sondaje în UE şi a ajuns deja la putere în Italia, iar „vestele galbene” l-au făcut pe Macron, acum preşedinte, să promită măsuri disperate, cum a fost oferta de a creşte salariul minim cu 100 de euro sau rugămintea ca firmele să dea prime angajaţilor. Aceasta explică disponibilitatea mai mare a finanţiştilor şi a politicienilor de a recunoaşte că situaţia nu mai merge să fie ignorată chiar cu totul. Unul din două articole apărute anul acesta despre Forumul Mondial de la Davos repetă cifrele despre creşterea fără precedent a inegalităţii la scară mondială, tocmai în contextul în care destule previziuni ale instituţiilor financiare spun că în 2019 creşterea economică globală va încetini. În traducere, numărul săracilor va spori, după un an 2018 în care, conform Oxfam, cei 2.200 de miliardari ai lumii au devenit cu 12% mai bogaţi, în timp ce jumătatea cea mai săracă a omenirii a sărăcit cu încă 11%.

Discursurile oficialilor de la Davos s-au întrecut şi ele în avertismente despre inegalitate şi ce ar trebui făcut pentru perdanţii globalizării. „Trebuie să le arătăm acestor oameni că ne pasă de ei”, a zis Antonio Guterres, secretarul general al ONU, comentând că „nu e de ajuns să-i blamăm pe cei care nu sunt de acord cu noi şi să-i etichetăm drept naţionalişti, populişti sau mai ştiu eu cum”, într-un fel de replică faţă de discursul cancelarei Angela Merkel, care şi-a repetat obişnuitele condamnări la adresa populiştilor şi a naţionaliştilor. Atmosfera a semănat cu cea de la forumurile de la Davos din prima parte a anilor 2000, când Bono şi Tony Blair pledau pentru mărirea bugetelor de ajutorare a Africii, doar că acum cuvântul de ordine s-a schimbat, fiindcă săracii Africii au început să se transfere masiv în Europa, iar cu ocazia asta elitele au observat şi sărăcia europenilor.

Ce soluţii s-au propus? Directoarea Oxfam, Winnie Byanyima, a pledat pentru introducerea venitului universal de bază şi a unei taxe pe averile mari, care ar urma să susţină statele în eliminarea politicilor de austeritate şi să finanţeze educaţia şi sănătatea. Printre documentele cu care au fost întâmpinaţi participanţii la forum se numără un şir de articole despre salariul minim, beneficiile măririi lui şi ţările cu cele mai mari salarii minime. Ministrul francez de finanţe, Bruno Le Maire, a propus un nou sistem fiscal global, care să includă o taxă minimă globală pentru multinaţionale – o adevărată taxă mondială pe lăcomie – menită să remedieze dezechilibrul dintre taxele plătite de firmele mici şi cele plătite de marile corporaţii şi să le împiedice pe acestea din urmă să se sustragă fiscului naţional prin mutarea afacerilor în paradisuri fiscale. Modelul ar fi taxa pe care UE tot încearcă acum să o impună giganţilor digitali (Google, Amazon, Facebook, Apple).

Le Maire susţine că pe durata preşedinţiei franceze a G7 (1 ianuarie – 31 decembrie 2019) va încerca să obţină sprijinul membrilor Grupului pentru propunere; de altfel, Franţa şi-a şi declarat ca prioritate a preşedinţiei sale rotative „lupta contra inegalităţilor”. Ministrul a anunţat că a discutat deja chestiunea cu omologul său american, Steven Mnuchin, ceea ce unora ne aduce aminte de încercările din deceniul trecut ale Angelei Merkel de a crea împreună cu Barack Obama un plan de cooperare între Europa şi America, cu o piaţă comună transatlantică şi standarde comune pentru funcţionarea pieţelor financiare. Numai că acum nu e loc de asemenea viziuni, ci doar o urgenţă de a demonstra ceea ce spune articolul de bază despre tema de la Davos din acest an: că „globalizarea 4.0”, cum s-a numit tema Forumului, nu e totuna cu globalismul cel afurisit de populişti pentru că a creat şi continuă să creeze inegalitate de avere peste tot.

Iar izvorul de politici progresiste abia s-a deschis: în comentariile articolului din New York Times amintit mai sus, destui au observat că decenii întregi de deplasare spre dreapta a centrului ideologic au făcut ca politici normale de dezvoltare cu investiţii publice şi protecţie socială, de genul celor promovate de F.D. Roosevelt, să fie etichetate acum drept comuniste sau neamericane, când de fapt ele sunt tocmai ceea ce ar face specificul Partidului Democrat în raport cu oferta republicană. Şi tocmai distanţarea democraţilor de originile lor de stânga ar explica victoria lui Trump. Dincoace de Atlantic, nu mai e de mult o noutate că imposibilitatea partidelor europene de centru-stânga de a se mai distinge de cele de centru-dreapta în materie economică e ceea ce a dus la prăbuşirea primelor în preferinţele alegătorilor. De la criză încoace, socialiştii sau social-democraţii au predicat austeritatea cot la cot cu partidele de dreapta, preferând să reducă stânga la drepturi pentru minorităţi etnice şi sexuale. Şi e normal, din moment ce toate aceste partide, dacă am folosi terminologia lor originală, sunt doar nişte bastioane ale marii burghezii, conduse de oameni foarte bogaţi şi indiferenţi la viaţa electoratului lor.

În America, divergenţa de interese dintre stânga îmbogăţită şi electoratul ei sărăcit a fost mult timp ascunsă de victoriile lui Barack Obama din 2009 şi 2012, de poziţia bună a democraţilor în Congres şi de credinţa, formată în social media şi întărită de sondaje, că Hillary Clinton urma să câştige alegerile din 2016. Acum însă, în epoca Trump, conştientizarea acestei divergenţe a ajuns în sfârşit să împingă democraţii spre susţinerea unor politici economice de stânga – o tendinţă care se va accentua pe măsură ce se va verifica şi consolida popularitatea unor politicieni noi, lipsiţi de complexul de a fi etichetaţi drept comunişti dacă înfierează lăcomia miliardarilor şi cer bani pentru săraci. Populism de stânga? Posibil. Dar deja devine cam greu de spus cine nu e populist acum. Forumul de la Davos a fost un eveniment de un populism perfect: cum a zis Jamie Dimon, CEO al JP Morgan, „Davos e locul unde miliardarii le explică milionarilor cum se simte clasa de mijloc”.