COMENTARIU: Film prost, cu beţie de cuvinte şi cu actori care-şi dispreţuiesc publicul

Cum nu fusese de ajuns pentru o zi, spre seară, Traian a înhăţat microfonul Palatului Cotroceni pentru o lungă lectură din mama legilor, intersectată cu zugrăvirea din rărunchi a portretului „Răului”: Victor V.. Ceva mai devreme „Răul” Victor V. îl reclamase la păzitorii legii fundamentale, pe motiv că Traian, dus de briza lui mai se afişase pe plajă cu un măr (electoral) pe piept şi lângă un breton blond, cu ambiţii politice precise.

Şi mai în urmă, un week-end întreg, se mai consumase o repriză de zbânţuială : Traian, Victor V. şi pe ici-pe colo bretonul blond. Atunci marcase năpraznic Victor V., atingându-l la „naturel” pe Traian cu remarca la adolescenţa recurentă a primului (încă) bărbat al ţării. Biata natură umană! Biata lege a legilor! Una, târâtă într-un adevărat „război al sexelor” – cu trimiteri fără perdea la potenţă şi portanţă; cealaltă, ghioagă învârtită morişcă şi însoţită de strigătul de luptă „după fiecare declaraţie a lui, voi face şi eu una!”.

Acesta este un film prost, cu scenariu din cea mai cruntă realitate, cu două personaje care îi amuţesc pe ceilalţi ocupanţi ai scenei. Cu oricâtă detaşare, blazare, ironie, cinism l-ai urmări, zicându-ţi că orice se poate şi este permis să se întâmple, un fior nu se poate reprima. Pentru că protagoniştii sunt primele persoane publice ale ţării. Care şi-au aruncat raţiunea în apa gârlei. Şi care nu-şi cruţă timpul şi putinţele să coboare filmul prost la o telenovela ieftină, de largă respiraţie şi lungă întindere.

Townhall: „Nicușor Dan, un cal troian sprijinit de Soros. Ar afecta relațiile României cu SUA și ar contribui la atingerea scopurilor lui Putin”

De ce sărbătorim 1 aprilie şi care este originea Zilei Păcălelilor

Ieftinătatea şi hărmălaia acoperă strategic un „fin de siecle”. Al lui Traian, încă preşedintele Băsescu. Şi posibilul început al unei domnii a lui Victor V., încă premierul Ponta şi poate ceva mai mult. Tectonica puterii are acum manifestări bezmetice, dat totul se îndreaptă spre o asemenea aşezare. Cu mişcări bruşte de mobilă, cu câte un pian scăpat pe scări, ambientul se reaşază. Dar asemenea dezmăţuri verbale, pe undeva de înţeles, sunt întreţinute la o intensitate pe care prea puţine lucruri o justifică.

Acum, protagoniştii sunt deja ameţiţi de beţia cuvintelor şi de orgoliul de a avea fiecare ultima zicere. Şi se află într-un dispreţ suveran faţă de cel care îi poate urca sau arunca de pe scenă: publicul. Îi va trezi acelaşi public: cu votul „pe bune”, spatele întors şi un mare râs sănătos.