COMENTARIU | Lucrurile despre care România nu-şi permite să vorbească de faţă cu vesticii

PESCO (Cooperarea Structurată Permanentă) este o iniţiativă de apărare comună a statelor UE dispuse să adere la ea şi care are un dublu rol de îndulcitor: pe de o parte satisface ambiţiile vest-europenilor de a dezvolta o forţă de apărare comună care să le permită să bifeze încă un domeniu de unificare a Europei şi să scape de frustrarea că europenii trebuie să rămână dependenţi de NATO pentru apărarea lor, iar pe de altă parte vrea să liniştească temerile SUA că s-ar putea crea o armată comună a UE care să înlocuiască angajamentele europenilor faţă de NATO. Dat fiind acest caracter, să-i zicem complex, al noii instituţii, simplul fapt că ea s-a înfiinţat acum oficial e un eveniment important, de fapt singura noutate de la Consiliul European, întrucât celelalte chestiuni (Brexit, Fondul Monetar European, ministrul de finanţe al zonei euro, imigraţia) s-au lăsat cu amânări pentru la anul, aşa cum şi era de aşteptat.

În România, aderarea la PESCO a fost aprobată la 17 octombrie, într-o şedinţă a CSAT care a durat 30 de minute, dominată de fapt de alte două subiecte, deşi purtătoarea de cuvânt al Administraţiei Prezidenţiale spusese că problema este discutată în CSAT „având în vedere importanţa acestui subiect pentru UE şi în special pentru România”. În noiembrie, consilierul prezidenţial Bogdan Aurescu explica pentru MEDIAFAX că PESCO nu-şi propune să ia locul NATO, ci să dezvolte dimensiunea europeană a apărării acolo unde NATO „nu este neapărat cel mai indicat să se ocupe sau nu are atât de multă expertiză”, adăugând că România este interesată de 10 dintre cele 44 de proiecte care se profilau (pe lista finală sunt enunţate acum 17) şi că formatul PESCO de deschidere egală faţă de toate statele dornice să participe va evita limitările integrării europene din alte domenii, cum ar fi spaţiul Schengen, în aşa fel încât „să nu mai asistăm la nuclee de integrare care sunt rezervate doar unora şi cei care doresc să vină să fie opriţi la uşi”.

Înainte de Consiliul European, preşedintele Iohannis anunţa că „la sfârşitul primei sesiuni chiar vom face noi, liderii, o inaugurare formală a acestui program”, însă după încheierea Consiliului, comunicatul aceleiaşi Administraţii Prezidenţiale preciza doar că preşedintele „a reiterat angajamentul României de a participa la PESCO, subliniind faptul că operaţionalizarea acestui instrument ar trebui să conducă la dezvoltarea mai eficientă a capabilităţilor militare şi la creşterea coeziunii între statele membre”. Şi cu asta gata orice discuţie despre subiect. În traducerea oricărui cititor normal, ar fi vorba deci de ceva formal şi plicticos, care n-ar merita atenţie nici măcar dacă politica şi media de la noi n-ar fi aşa de drastic confiscate de chestiunile interne, aşa cum se întâmplă acum.

În realitate, în alte state europene, PESCO este un subiect de discuţii vii, în primul rând fiindcă temeiul ei este o piaţă nouă: fiecare stat va trebui să verse o contribuţie la un Fond European de Apărare prevăzut să ajungă la 5,5 mld. euro anual după 2020 şi care va finanţa cercetarea militară şi cumpărarea de armament, cu scopul de a stimula industria militară europeană şi firmele, inclusiv IMM, care livrează pentru ea, de a menaja bugetele naţionale de apărare când e vorba de înzestrarea armatelor (asta ar însemna formularea comisarului Jyrki Katainen despre „obţinerea unui raport mai bun calitate-preţ”) şi de a creşte interoperabilitatea sistemelor naţionale, ţinând cont de ineficienţa la care duce diversitatea lor actuală. Bruxellesul promite direct de la bugetul Uniunii granturi de 90 mil. euro pentru proiecte de cercetare până la finele lui 2019 şi 500 mil. euro după 2020, plus cofinanţare (500 mil. euro în perioada 2019-2020, 1 mld. euro după 2020) pentru proiectele de cumpărare sau dezvoltare de armament propuse în comun de către două sau mai multe state.

Celor care ţin minte planurile franco-germane din ultimii ani despre o mare armată europeană comună nu le poate scăpa cârmirea subtilă a PESCO spre un fel de banală aprofundare a uniunii economice pe terenul industriei militare, cu susţinere financiară pentru firmele cele mai creative care întâmplător se ocupă cu tehnologia de vârf utilizabilă militar. Aşa se explică de ce printre cele 25 de state ce au aderat la PESCO se numără şi Irlanda, care a sesizat oportunitatea economică, dar a aderat doar în urma unui vot parlamentar şi în ciuda unei opoziţii crâncene din partea celor ce consideră că o asemenea mişcare încalcă neutralitatea militară a ţării. Guvernul a încercat să-şi combată criticii cu argumentul că din cele 17 proiecte cu care porneşte PESCO, Irlanda e interesată doar de cinci fără vreo dimensiune războinică explicită: de exemplu, spre deosebire de România, despre care Aurescu spusese că e interesată de proiectul mobilităţii militare (transferul mai uşor al forţelor militare peste frontierele ţărilor membre), Irlanda a preferat un program de supraveghere şi protecţie a infrastructurilor portuare sau o platformă de schimb de informaţii pentru contracararea ameninţărilor cibernetice.

Alte state însă fie au respins participarea, ca Malta (premierul Joseph Muscat a spus că vrea să se lămurească „dacă e vorba doar de un sistem de coordonare a cumpărărilor de armament sau dacă va lua o formă mai militară”) şi Danemarca (în virtutea statutului său special în cadrul UE, prin care nu participă la decizii şi operaţiuni militare ale UE), fie au acceptat-o abia în ultimul moment (Portugalia, unde opoziţia de stânga s-a opus pe motiv că astfel vor fi deturnaţi bani europeni de la planurile de dezvoltare regională). Cât despre Marea Britanie, ea s-a opus de la bun început, adică dinainte de Brexit, cu argumentul că Europa n-are nevoie de o forţă militară proprie care ar putea concura ori înlocui oferta NATO.

Nici Polonia n-a aderat cu uşurinţă, ba chiar a fost sceptică multă vreme şi a decis doar în ultimul moment să se alăture, cu gândul că va influenţa din interior lucrurile, în special în cele două zone despre care guvernul condus încă de Beata Szydlo avea dubii: ce va însemna de fapt „autonomia strategică” (a apărării europene pe cont propriu în raport cu apărarea furnizată de NATO, în primul rând prin cooperarea cu SUA) şi ce va însemna mai exact consolidarea industriei militare europene (care riscă să ducă în timp la eliminarea industriei poloneze de apărare în favoarea marilor firme vestice, mai ales că a revenit conceptul de „campioni europeni” – corporaţii gigantice cu rol de fanion al industriei în ţările lor). Dar chiar şi în state unde PESCO a fost salutată deschis ca o oportunitate pentru afirmarea rolului geopolitic al Europei, ca de pildă Italia, există dezbatere, nu doar comunicate uscate, ca la noi.

Presa peninsulară s-a întrebat, de pildă, dacă PESCO, mai nou deschisă tuturor doritorilor special ca să liniştească statele din Est îngrijorate de o eventuală concurenţă europeană pentru NATO, va mai putea să fie eficientă, acum că se va abate de la planul iniţial francez, care prevedea doar un număr mic de state implicate voluntar şi un sistem de luare a deciziilor care nu avea nevoie de unanimitate. Aceeaşi presă s-a întrebat dacă, dincolo de asigurările oferite esticilor, primii preocupaţi de păstrarea relaţiei cu SUA şi NATO, PESCO va putea funcţiona fără a ajunge în practică la suprapuneri cu NATO. Şi în media germană a apărut întrebarea dacă actuala componenţă a PESCO, extinsă special ca să nu mai apară comentarii despre o Europă cu mai multe viteze, nu va ajunge până la urmă să se împotmolească în estici ca Polonia, care ar fi aderat la ea anume ca s-o frâneze. Am văzut chiar şi glume cum e cea a unei nemţoaice de la Consiliul European pentru Relaţii Externe care denumea PESCO „gorilă impotentă”, aducându-şi aminte că Pesco se numea o gorilă mascul de la grădina zoologică din Saarbrücken.

Exemplele de mai sus nu exprimă dezamăgirea că la noi nu denumeşte nimeni PESCO „gorilă impotentă” sau nu face proces de intenţie Poloniei (şi) pe această temă. Dezbaterea de dragul controversei nu-i un scop în sine. Lipsa ei cu desăvârşire, poate din teama de a nu ofensa cumva statele de care depinde apărarea noastră, e însă dăunătoare, fiindcă nu face decât să alimenteze în opinia publică fie clişeul că UE e un nimic care n-ar trebui să mişte-n front în faţa NATO, fie clişeul că de acum va trebui să luăm bani de la gura copiilor şi pentru armata UE, nu numai pentru cea a NATO.

Şi oricât de săracă ar fi România, nu e atât de neînsemnată în economia PESCO încât cetăţenii ei să nu merite măcar de acum înainte mai multe informaţii oficiale despre asta.

Citeşte şi: Patriarhul Daniel, la slujba înmormântării Regelui Mihai I, oficiată în Catedrala Patriarhală din Bucureşti: Timp de 45 de ani, cât a durat exilul său, Regele nu s-a mai putut ruga aici

Citeşte şi: Atmosfera de la Curtea de Argeş, cu câteva ore înainte de înmormântare: Zeci de oameni, unii cu steagul regal la ei, au venit să-l conducă pe Regele Mihai pe ultimul drum | FOTO, VIDEO

Citeşte şi: Monarhi din marile familii regale ale Europei, printre care regina Sofia şi regele Juan Carlos ai Spaniei, suveranii Suediei, dar şi prinţul Charles, prezenţi la funeraliile regelui Mihai | GALERIE FOTO

Citeşte şi: Flash mob în faţa sediului PSD din Sibiu. Garoafe albe în memoria Regelui Mihai | FOTO

Citeşte şi: „Amazing Grace”: Omagiu pentru Regele Mihai la „Vocea României”. Cine a câştigat marele premiu în valoare de 100.000 de euro | VIDEO

Citeşte şi: „Amazing Grace”: Omagiu pentru Regele Mihai la „Vocea României”. Cine a câştigat marele premiu în valoare de 100.000 de euro | VIDEO