COMENTARIU Marius Oprea | Iago şi Orban

Intrigile lui Iago-Iohannis, telefoanele sale cu Cioloş şi Barna au fost hotărîtoare în demiterea premierului, care i-a fost fidel pînă la sacrificiu: şi-a călcat orice mîndrie, pentru a satisface poftele preşedintelui. Între care cea de a guverna el însuşi a fost cea mai mare. După ce rezultatele acestui act, marcat de măsuri ilogice, de ridicarea incompetenţei la rang virtute şi făcînd din plimbarea pupitrului prezidenţial un adevărat ritual, preşedintele Iohannis a refuzat să-şi asume răspunderea şi a aruncat totul în sarcina primului ministru Orban. Care, într-un ultim act de fidelitate, pentru a nu prejudicia viitoarele negocieri cu USR-PLUS, hotărîtoare pentru realizarea coaliţiei de dreapta visată de preşedinte, a înţeles cum stau lucrurile şi, pus în faţa faptului împlinit, a părăsit Palatul Victoria.

Este un act de demnitate din partea lui Ludovic Orban, care nu se dezminte şi rămîne aşa cum îl cunoşteam din tinereţe. Dar mai puţin exuberant şi cu siguranţă mai puţin fericit decît atunci. E posibil ca răzbunătorul Iohannis, care nici măcar prin această măsură ingrată nu-şi mai poate salva imaginea, să încerce să-i ia şi conducerea PNL-ului. Ar fi ultima scenă din actul dramei prin care trece Partidul Naţional Liberal, de cînd a ajuns sub dictatul fostului primar de la Sibiu. Prevăd că, dacă lucrurile vor curge tot în aceeaşi direcţie, liberalii vor avea soarta fostului Partid Democrat, care s-a aflat într-o situaţie similară, sub ”cîrma” marinarului Băsescu, specialist în distus flote. Îmi pare sincer rău pentru Orban, deşi n-a reuşit să-mi îndeplinească rugămintea şi să întreprindă ceva pentru salvarea Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului, unde Klaus Iohannis a fost de fapt acela care a numit-o la conducere pe fosta sa consilieră Alexandra Toader, care încet şi sigur conduce instituţia spre disoluţie, printr-o incompetenţă care uneori frizează absurdul.

Ar fi multe de spus: măsurile luate de guvern, în acest an, sub dictat prezidenţial, au fost impopulare nu pentru că a fost vorba de restricţii pe care toată lumea le înţelege, ci pentru că multe din ele au fost ilogice şi altele de-a dreptul iresponsabile şi au adus grave prejudicii unor largi categorii de oameni, în mod inutil. Asta s-a văzut atît în greutatea de a-i mai aduce pe oameni la vot, cît şi în rezultatul acestuia pentru liberali.

Nepăsător, Iago îşi vede în continuare de intrigi. Vrea să conducă el tot. Dacă s-ar putea, visul lui ar fi acela ca Parlamentul să devină Marea Adunare Naţională, iar el să preia, pe veci (pentru că puterea dă, acelora îmbătaţi de ea, sentimentul veşniciei) sceptrul puterii. Numirea unui militar în fruntea guvernului interimar, care nu va face decît să-i răspundă la ordin la fel ca şi sacrificatul Orban, dar va mai răspunde şi cu ”Să trăiţi, am înţeles!” la toate dispoziţiile primite, este tocmai rezultatul acestei beţii a puterii, din care Klaus Iohannis nu se mai trezeşte. Problema e că, deşi în fond un personaj tragic în împrejurări tragice, preşedintele nu se duce numai pe el de rîpă, dar e pe cale să distrugă şi un partid cu o lungă tradiţie istorică şi care a făurit România modernă. Ne distruge şi pe noi, încetul cu încetul, pe altarul orgoliului său. N-a fost sacrificat doar Orban. În fiecare zi, sîntem sacrificaţi şi noi – morţii din spitale, oamenii rămaşi fără slujbe şi copiii fără şcoală şi fără viitor.

Din acest punct de vedere, alegerile parlamentare din 2020 vor rămîne în istorie ca fiind singurele alegeri care n-au schimbat nimic. Dimpotrivă, au dat-o şi mai rău de gard.