COMENTARIU Marius Oprea: Ratingul şi pensiile, preşedintele şi acadelele

Agenţia Standard & Poors a publicat vineri noaptea ratingul de ţară al României şi a decis că păstrează indicatorul din decembrie 2019. Bucurie mare! O parte a ”ştiriştilor” şi a comentatorilor spune că e bine, că ”ratingul nu a scăzut”, că ”s-a menţinut”. E o perspectivă interesantă, pentru că, de fapt, prin această decizie, ratingul s-a menţinut scăzut! În decembrie anul trecut, agenţia, ale cărei calificative influenţează în mare măsură atît investiţiile străine, cît şi rata dobînzilor la împrumuturi externe, anunţase că a revizuit perspectiva asupra României de la stabilă, la negativă. Dar, bine că nu s-a întîmplat mai rău. Problema vinovăţiei e deja o monedă bătută, dezbaterea consumîndu-se în mare la finele anului trecut, cînd PNL şi PSD s-au acuzat reciproc pentru ”performanţă”. Ministrul Cîţu şi preşedintele Ciolacu nu şi-au schimbat aria schimbului reciproc de amabilităţi nici acum.

Dacă am fi fost retrogradaţi cu încă o treaptă a ratingului, am fi fost plasaţi în categoria ”junk”, adică am fi fost socotiţi, din punct de vedere al siguranţei investiţiilor, al nivelului economiei şi al stabilităţii financiare exact acolo unde termenul spune: un ”gunoi”. Am fi şi fost trataţi ca atare – o ţară în criză, o criză pe care nu prea mai are cum să o poată ocoli, atunci cînd toţi se ţin de nas cînd aud de ea şi o ocolesc, cît de departe pot. Aşa, supravieţuim: emisiunea de operaţiuni şi împrumutul avantajos pe piaţa externă obţinute recent de ministrul de finanţe au reuşit probabil această performanţă, de a ne menţine în echilibru încă, pe buza gropii de gunoi. Cît vom mai rămîne aici, în echilibru între dezastru şi orizonturi mai bune, vom şti după mai puţin de jumătate de an.

Cu ce rămînem din asta? ”Starea de echilibru” în care am fost plasaţi de estimarea agenţiei de rating are o condiţionare, şi chiar a fost folosit cuvîntul magic, în menţinerea acestui statut care ne face încă frecventabili: pensile. Să nu crească pensiile. Românii vîrstnci, ajunşi la anii pensiei sînt acum mai departe decît oricînd de aşteptata majorare a pensiilor cu 40%, în acest an. Dacă nu se va întîmpla o minune (şi minunile sînt, mai degrabă, de nedorit la noi), nu cred că guvernul poate risca să respecte în totalitate prevederile Legii pensiilor şi să opereze această majorare. În asemenea condiţii, degeaba ar mai cîştiga puterea, într-o ţară care ar putea deveni de neguvernat, din cauza unei posibile crize economice majore, care cu greu ar mai putea fi ocolită. Dar, au asemenea minte? Sau, mai bine spus, vor reuşi ministrul Florin Cîţu şi premierul Orban să-l convingă pe preşedintele Iohannis că e mai patriotic să fie salvată o ţară, decît un guvern?

Preşedintele trebuie să fie cel convins, nu atît PNL-ul sau guvernul, că nu poate sacrifica totul pe altarul alegerilor acum, cînd dezastrul a putut fi deocamdată evitat. Preşedintele s-a implicat în guvernare şi conduce executivul, îi dictează deciziile majore. Klaus Iohannis a convocat de mai multe ori guvernul la Cotroceni, sau miniştri importanţi ai cabinetului, în frunte cu premierul, decît au făcut-o toţi preşedinţii anteriori ai României, la un loc. Nici măcar nu s-a obosit să salveze aparenţele şi să se ducă el la Palatul Victoria, ca să prezideze şedinţele de guvern acolo, ”în mod extraordinar”, cum ar fi fost constituţional. Nu. Şi nici nu cred că se gîndeşte că ar trebui să o facă, de acum încolo.

L-am văzut pe Klaus Iohannis procedînd de fapt ca preşedintele Madagascarului. Acesta din urmă, după cum relevă o depeşă a BBC, a obligat populaţia să bea un fel de ”poţiune magică” amară din ierburi, ca leac local pentru COVID-19. Este sigur de leacul său. Preşedintele Rajoelina a respins toate criticile, declarînd că ele arată atitudinea condescendentă a Occidentului faţă de Africa. "Dacă ar fi fost o ţară europeană care ar fi descoperit acest remediu, ar exista atâtea îndoieli? Nu prea cred”. Apoi l-a demis pe ministrul învăţămîntului, care luase în compensaţie iniţiativa să împartă acadele în şcoli pentru copii, ca aceştia să poată înghiţi mai uşor remediul prezidenţial. La noi, după protocolul eşuat din noaptea de Paşti cu Patriarhia, pentru ”împărţirea luminii”, ministrul Vela de la Interne a scăpat numai cu o muştruluială.

Cu un asemenea comportament prezidenţial specific celui care decide dacă se dau sau nu se dau acadele, dar nu unei democraţii parlamentare, la preşedintele Klaus Iohannis trebuie să se aţintească, de fapt, toţi ochii pensionarilor. Se măresc, sau nu se măresc pensile? Guvernul Orban a făcut tot ce a putut să iasă din încercarea majoră la care a fost supus de gestionarea pandemiei. De bine, de rău (şi, după cum o arată pe de o parte, statistica COVID şi pe de alta cea economică, a făcut mai mult de bine), am ieşit la liman. Guvernul a fost cel care ne-a scos cum ne-a scos din pandemie şi nu preşedintele care, cum ştim, după tradiţie, trasează numai ”indicaţii preţioase”. Şi nu cred că au depăşit nici în spatele uşilor închise nivelul de eficacitate al celebrului deja ”spălaţi-vă pe mîini şi staţi acasă!”

Dar, de acum, nu mai ţine doar de guvern să nu ne înecăm la mal. Cel puţin atidudinea ministrului Cîţu, care n-a mai scos niciun cuvînt despre pensii după anunţarea deciziei cu privire la ratingul de ţară al celor de la Standard & Poors, ne arată că executivul e conştient că se află într-o situaţie paradoxală. Ar trebui să mărească pensiile conform legii, iar campania electorală aproape că îl obligă să o facă; pe de altă parte, situaţia economică delicată şi nevoia stringentă de a aşeza România pe o curbă ascendentă a depăşirii crizei post-covid îl obligă să nu o facă. În acest impas, decizia este una politică. Iar în privinţa deciziilor politice, nimeni nu se poate băga peste preşedintele României şi al liberalilor.

În această situaţie, ghici cine va decide dacă să se dea, sau să nu se dea ”acadele”? Pensionari din România, priviţi cu speranţă către Klaus Iohannis. El v-a învăţat că e treaba lui, iar de data asta chiar e.