COMENTARIU: Ţara unde nimeni nu spune „nu” Europei

Mulţi comentatori „de pe net” sau „la bere” de la noi au reflexul de a-şi exprima fie admiraţia pentru Orbán şi dezamăgirea că la noi nu sunt politicieni care să atace Occidentul în termeni atât de duri, fie îngrijorarea că PSD va duce România tot acolo unde o duc Orban sau guvernele Kaczyński din Polonia. Numai că la noi nu există nici un partid care să practice acest tip de discurs şi nici să-şi asume măsuri de genul celor luate de cele două ţări cu sfidarea UE (naţionalizări de companii sau fonduri de pensii, construcţia de ziduri care să împiedice imigraţia, subordonarea de către parlament a Consiliului Superior al Magistraturii). Este important de văzut de unde vine, dar mai ales ce consecinţe practice are această abţinere sau absenţă, în condiţiile în care atât în partide, cât şi în societate există o categorie de cetăţeni cu astfel de convingeri şi cu frustrarea că nimeni nu le dă expresie oficial.

Pentru PSD, faptul că refuză să abordeze un asemenea discurs are o explicaţie istorică şi una de conjunctură. Cea istorică ţine de faptul că primul lucru cu care se laudă partidul este că „a dus România în Europa”, negociind aderarea ţării la NATO şi UE şi fiind la putere în special în perioadele mai liniştite şi stabile din punct de vedere economic, spre deosebire de Convenţia Democrată sau de PDL, a căror amintire se leagă de cele mai mari crize de după Revoluţie.

Pe de o parte, aceasta a condus PSD spre o poziţionare naturală în favoarea stabilităţii, a conservării statu quo-ului sau a întoarcerii la el, nicidecum a schimbării: o abordare contestatară, polemică de tip „Votaţi schimbarea” sau „Arde-i pe corupţi”, cum a avut mereu opoziţia, ar fi fost în mod natural absurdă. Aşa se face că acum e aşa de greu pentru capii PSD, dacă nu chiar ridicol, să insiste că ei luptă cu sistemul şi că se află în postura de „challenger” al puterii: pentru un timp, după 2012, PSD a putut invoca moştenirea lui Băsescu şi s-a putut poziţiona ca partidul care luptă pentru restaurarea normalităţii, însă ulterior a devenit tot mai straniu să susţină că tot nu deţine puterea în stat, până acolo încât a ajuns să lupte contra propriilor guverne (nu unul, ci doi prim-miniştri şi-a dat jos) ca să poată întreţine acest narativ.

Pe de altă parte, explicaţia istorică a permis ca PSD să trăiască până nu de mult din propria grăsime, respectiv din percepţia că se pricepe să conducă ţara mai bine decât celelalte partide şi că are o rezervă de cadre suficient de bună încât să nu ducă economia cu oiştea în gard, spre deosebire de cei 15.000 de specialişti legendari ai Convenţiei. Această percepţie a avut atât de multă inerţie, încât electoratul multă vreme nici n-a observat că partidul de fapt n-are nicio garnitură de specialişti pregătită să conducă şi că şi-a schimbat miniştrii într-o veselie de-a lungul vremii, pe unii la scurt timp după înscăunare, pe alţii când devenea prea clar că n-au nicio treabă cu domeniile pe care erau puşi să le conducă. Electoratul n-a observat asta nici când guvernul Ponta a venit la putere după moţiunea de cenzură din mai 2012, nici după victoria în alegeri din 2016. Acum a început să observe, lucru care nu va avea însă efect electoral decât dacă celelalte partide vor izbuti să-i propună suficienţi oameni net mai buni – ceea ce spuneam săptămâna trecută despre „guvernele din umbră”.

Explicaţia conjuncturală pentru abţinerea PSD de la discursul extremist are legătură cu frica şi cu complexele partidului: frica de agresivitatea şi de relaţiile externe ale opoziţiei (parlamentare, dar mai ales din societatea civilă), mai nou frica de DNA, precum şi complexul de a fi prezentat mereu drept moştenitorul comuniştilor, reprezentantul trecutului şi ca atare condamnat să nu fie acceptat ca partid conducător de electoratul cel mai bine conectat la civilizaţia occidentală, aşadar să nu aibă acces la funcţii intens dorite, ca Preşedinţia sau Primăria Capitalei. Aşa a ajuns PSD nu doar să susţină şi să aprobe fără crâcnire aproape tot ce i se cere României de către UE şi NATO, dar şi să pluseze faţă de oferta opoziţiei, ajungând chiar mai la dreapta ei în materie de măsuri economice şi fiscale, încă de pe vremea guvernelor Ponta, pe când Ioana Petrescu era ridiculizată de preşedintele Băsescu şi criticată de Consiliul Fiscal pentru măsuri ca reducerea CAS sau scutirea de impozit pe profitul reinvestit.

Abordarea s-a dovedit corectă până la un punct, câştigând pentru PSD electorat nou (tineri, antreprenori, locuitori din mediul urban) şi Primăria Capitalei, însă a început să piardă viteză pe măsură ce poticnita „revoluţie fiscală” a descumpănit tot mai tare electoratul tradiţional al partidului şi l-a înfuriat pe cel nou. Aşa se explică de ce PSD a simţit nevoia să pluseze încă o dată relansând tema aderării la euro, o temă suficient de teoretică şi inactuală pentru electoratul tradiţional încât să nu scufunde partidul în sondaje, dar suficient de proeuropeană încât să poată funcţiona ca un bun alibi în faţa oricui ar acuza partidul că vrea să scoată România din Europa sau altele asemenea. Şi tot la fel se explică încercările PSD de a împăca şi capra, şi varza când e vorba de referendumul Coaliţiei pentru Familie: vrea să facă pe plac electoratului tradiţional, promovând referendumul, dar să facă pe plac şi UE, promovând o lege a parteneriatului civil.

Pentru partidele de opoziţie, lipsa discursului antioccidental asumat oficial s-a explicat fie prin speranţa că vor ajunge la putere în urma unei crize de guvern de care ar putea profita (şi, ţinând cont că preşedintele Iohannis ar prezida tot procesul, au înţeles până la urmă că ar fi absurd să ceară puterea defilând cu figuri eurofobe sau eurosceptice), fie prin dorinţa fruntaşilor lor de a se poziţiona ca adevăraţi proeuropeni, în opoziţie cu un PSD acuzat că e proeuropean numai la nivel declarativ. Pentru unii politicieni, poziţia proeuropeană e o pârghie defensivă prin care încearcă să rămână frecventabili, cum e cazul lui Traian Băsescu, în timp ce pentru alţii e o pârghie ofensivă prin care elimină concurenţa din propriul partid, aşa cum s-a întâmplat în USR când şi-a marginalizat „aripa nicuşoristă”. În toate cazurile însă, rezultatul este tot uniformitatea de idei admisibile, respectiv cenzurabile atunci când e vorba de atitudinea faţă de UE.

Particularitatea României de a fi o ţară unde nu există un discurs oficial antioccidental întreţine de ani de zile temerea (sau, după caz, speranţa) că va apărea până la urmă un partid capabil să confişte în propriul folos tendinţele critice sau ostile faţă de UE. Care ar fi însă terenul pe care ar apărea el? Ultimul Eurobarometru pe tema încrederii în UE, cel de anul trecut, arăta că românii erau pe locul al patrulea în ce priveşte încrederea în UE, cu 57% (faţă de 42% media europeană), în creştere cu 5% faţă de toamna anului 2016. De asemenea, 67% dintre români declarau că sunt optimişti cu privire la viitorul UE (56% media europeană), 60% susţineau UE ca uniune economică şi monetară (deci implicit aderarea la euro) şi 66% spuneau că simt că sunt cetăţeni ai UE.

Astfel de cifre arată că tocmai faptul că partidele s-au ferit să valorifice în folos propriu tendinţele eurofobe, indiferent de calitatea sau sinceritatea motivelor pentru care s-au ferit, a contribuit la menţinerea acestor tendinţe la un nivel scăzut, din simplul motiv că societatea este întotdeauna influenţată de ceea ce spun şi de ceea ce nu spun conducătorii ei. Până acum nu am avut politicieni importanţi care să pună gaz pe foc într-un mod relevant şi în continuare e de neconceput ca la noi să ajungă în prim-plan vreun lider care să-şi facă steag din „Roexit” sau să importe teme de la Fidesz, Jobbik, PiS, AfD, Frontul Naţional sau Zorile Aurii. Iar asta e o realitate pozitivă, care merită observată ca atare. Dacă poate să pară o slabă consolare pentru cine simte acum dezamăgire sau dezgust faţă de felul cum e condusă ţara, asta e deja altă discuţie.

Citeşte şi: Bichineţ, deputat PMP: Domnule Teodorovici, ştiu că aveţi viaţă grea. Când va recupera ANAF prejudiciile din condamnările pentru evaziune fiscală?

Citeşte şi: Preşedintele Klaus Iohannis şi soţia sa au participat la slujba de la Biserica Sfânta Treime din Piaţa Mare a Sibiului

Citeşte şi: Mesajul de Paşte al preşedintelui Iohannis: Să vă bucuraţi împreună cu cei dragi de armonie şi înţelegere / Premierul Dăncilă: Să dăm întâietate lucrurilor care ne unesc

Citeşte şi: Mesaje de Paşte, transmise de politicieni. Ce le urează Firea, Dragnea, Băsescu, Orban, Teodorovici, Daea şi Barna românilor

Citeşte şi: GÂNDUL: Odioasa ameninţare a lui Coldea. De ce fostul prim-adjunct al SRI minte