COMENTARIU: UDMR - între guvernarea cu oricine şi obţinerea autonomiei teritoriale pentru maghiari

Prima intrare la guvernare a UDMR a deschis apetitul liderilor maghiari spre putere, conştienţi fiind că, în schimbul voturilor şi al susţinerii parlamentare, pot reuşi să rezolve anumite probleme specifice comunităţii, cum ar fi inscripţiile bilingve la intrarea în localităţi sau folosirea limbii materne în administraţie.

Nu a fost de neglijat nici faptul că, având miniştri în Guvern şi şefi de servicii deconcentrate în teritoriu, regiunile locuite de maghiari puteau, în mai mare măsură, să aibă acces la resurse financiare şi la proiecte achitate din bani publici.

UDMR a intrat în Parlament în anul 1990, în urma primelor alegeri postdecembriste, deşi nu este înregistrată ca partid, ci funcţionează ca "uniune culturală", dar primeşte subvenţia de la stat aferentă partidelor politice.

Fără să aibă vreo preferinţă ideologică în materie de parteneri politici, UDMR a sprijinit, de-a lungul anilor, şi a făcut echipă atât cu formaţiunile de stânga, cât şi cu cele de dreapta şi a acceptat să intre la guvernare indiferent de partidul sau alianţele care au câştigat alegerile.

Astfel, între 1996 şi 2000, UDMR a făcut parte din guvernarea CDR, alături de PNŢCD, PD şi PNL, după care, în perioada 2000-2004, a acordat sprijin parlamentar Guvernului PSD. Următorii patru ani regăsesc, din nou, Uniunea la putere, de această dată alături de Alianţa D.A. (PD-PNL) şi, ulterior, doar cu PNL. După un an de opoziţie, UDMR a intrat, în decembrie 2009, la guvernare alături doar de PDL.

Deşi maghiarii din România nu reprezintă decât 6,6 la sută din populaţie, graţie mobilizării exemplare la alegeri şi promisiunilor făcute de către politicienii etniei privind realizarea dezideratelor minorităţii, aceştia au reuşit să obţină suficiente voturi pentru candidaţii UDMR încât Uniunea să fie capabilă să încline balanţa unei susţineri la guvernare. Grupurile parlamentare de senatori şi deputaţi maghiari au făcut ca UDMR să devină un pion deloc de neglijat pe scena politică românească, în stare să formeze sau să răstoarne majorităţi.

Prezenţa cvasi-constantă a UDMR la guvernare sau susţinerea Guvernului în ultimii 15 ani s-a soldat şi cu îndeplinirea unor deziderate ale comunităţii maghiare care, altfel, ar fi rămas doar în stadiu de proiect.

Aplicând politica paşilor mărunţi, ca parte a jocului "voturi contra drepturi", la care liderii maghiari au devenit maeştri de-a lungul anilor, UDMR a reuşit să treacă prin guverne sau prin parlamente o serie de hotărâri sau legi în beneificiul etniei maghiare. Fiecare partid românesc a fost nevoit, astfel, să facă unele concesii UDMR pentru asigurarea stabilităţii guvernării sau a voturilor în Parlament.

Primele acte normative prin care s-au conferit drepturi acestei minorităţi au fost adoptate după 1996, maghiarii având dreptul de amplasare a plăcuţelor bilingve la intrarea în localităţile unde populaţia minoritară este de cel puţin 20 la sută, apoi dreptul de a folosi limba maternă în administraţie în judeţele unde au o pondere importantă sau dreptul la inscripţii bilingve pe clădiri oficiale.

De asemenea, s-a reuşit retrocedarea către comunitatea maghiară şi bisericile istorice maghiare a bunurilor confiscate de regimul comunist şi s-au făcut paşi importanţi în ceea ce priveşte învăţământul de stat în limba maternă, la diverse niveluri.

Cele mai importante obiective ale UDMR, dezideratele supreme, urmărite constant din 1990 încoace, rămân, însă, cele privind autonomia, începând cu autonomia culturală şi terminând cu cea teritorială.

Deşi unii politicieni români, printre care preşedintele Traian Băsescu şi actualul premier Emil Boc, au adoptat poziţii tranşante faţă de acest subiect, afirmând că, în România, maghiarii din secuime vor avea atâta autonomie câtă există la Tulcea, UDMR nu a renunţat să sprijine, pe faţă sau voalat, realizarea autonomiei, începând cu cea teritorială a Ţinutului Secuiesc. În acest sens, formaţiunea a iniţiat încă din 2005 legea minorităţilor naţionale care, sub umbrela dreptului la identitate culturală, ar fi oferit maghiarilor un grad ridicat de autonomie. Proiectul zace de cinci ani în Parlament, iar discuţia pentru repunerea acestuia pe tapet a revenit în prim plan odată cu negocierile pentru formarea actualului guvern, care fără participarea UDMR nu ar fi avut majoritate parlamentară.

De-a lungul celor 20 de ani de existenţă, UDMR a fost nevoită să facă faţă şi unor tentative de secesiune internă, cauzate de lideri "radicali" ai maghiarimii, mai mult sau mai puţin importanţi, care fie reclamau "moderaţia" conducerii în încercarea de a îndeplini punctele din programul UDMR, fie doreau spargerea "monopolului" Uniunii în ceea ce priveşte reprezentativitatea în sânul membrilor etniei şi transformarea formaţiunilor pe care le reprezentau într-o alternativă la UDMR.

Cea mai grea lovitură a dat-o Uniunii, în anul 2003, chiar preşedintele de onoare al acesteia, Laszlo Tokes, care a părăsit formaţiunea şi a înfiinţat Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT). Tokes a plecat, printre alţii, însoţit de Toro T. Tibor, membru fondator al UDMR, şi de deputatul Szilagyi Zsolt.

Ulterior, Tokes a candidat ca independent la alegerile europarlamentare din 2007 şi a obţinut un mandat de europarlamentar, luptând, practic, împotriva candidaţilor UDMR. Laszlo Tokes s-a împăcat, oarecum, cu UDMR, abia în 2009, când a participat pe "Lista solidarităţii maghiare" la alegerile europarlamentare, alături de candidaţi ai Uniunii.

În anii 2003-2004, în secuime s-au înfiinţat Uniunea Civică Maghiară, transformată ulterior în Partidul Civic Maghiar şi condusă de Szasz Jeno, dar şi Consiliul Naţional Secuiesc, care îl avea în frunte pe Csapo Joszef. Ambele formaţiuni susţineau că luptă pentru realizarea autonomiei şi îşi căutau aderenţi criticând UDMR că nu acţionează mai ferm pentru atingerea acestui obiectiv.

Conducerea UDMR a trebuit să facă faţă şi unor acuzaţii de corupţie, iar unii lideri au fost nevoiţi să treacă pragul DNA.

Chiar preşedintele Marko Bela, cel care conduce UDMR din 1993, a trebuit să dea, în 2006, explicaţii procurorilor în legătură cu o sumă de 90.000 de lei primită în avans de la o editură în contul unor poezii care urmau să fie scrise.

Fruntaşi ai UDMR au fost acuzaţi că au derulat afaceri necurate cu banii diverselor fundaţii care finanţau proiecte ale comunităţii maghiare, cum ar fi Fundaţia "Communitas", "Aranka Gyorgy", "Iskola" sau "Identitas". Fundaţiile respective, care primeau bani atât de la Guvernul României, cât şi din partea unor instituţii şi asociaţii din Ungaria, erau conduse, la un moment dat, chiar de membri de frunte ai Uniunii.

În urmă cu doi ani, DNA a trecut la verificarea situaţiei financiare a patru fundaţii din Cluj-Napoca - "Communitas", "Progress", "Iskola" şi "Jakabffy Elemér" - ai căror lideri erau membri marcanţi ai UDMR.

Fundaţia "Communitas" a fost înfiinţată în 12 martie 1998 şi are ca fondator unic UDMR. Preşedinte al "Communitas" a fost, până în anul 2005, actualul lider al UDMR, Marko Bela, iar acum aceasta este condusă de fostul preşedinte executiv Takacs Csaba.

Fundaţia "Iskola", înfiinţată în 1996, era condusă la acea vreme de preşedintele executiv al Uniunii, Kelemen Hunor.

Un alt "cutremur" în UDMR a fost cauzat de acuzaţiile de spionaj aduse în 2007 de către DIICOT fostului ministru al Comunicaţiilor, Nagy Zsolt, cercetat într-un dosar alături de fostul ministru al Economiei, Codruţ Şereş, cei doi fiind trimişi în judecată pe motiv că "au aderat la un grup infracţional organizat cu caracter transnaţional".

UDMR are în faţă, cel puţin teoretic, trei ani de guvernare cu democrat-liberalii, la finalul cărora se va vedea dacă realizarea altor deziderate ale minorităţii maghiare a fost posibilă sau va fi nevoie de o altă participare la guvernare, indiferent cu cine, pentru îndeplinirea lor.

UDMR joacă în continuare "Voturi contra drepturi".

(Comentariu realizat de Vasile Măgrădean; corespondenti@mediafax.ro)