Decizia CCR pe care se bazează Tăriceanu în războiul cu Iohannis

Este vorba de decizia CCR nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative USL privind revizuirea Constituţiei României.

Aceasta a fost invocată de preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, în conferinţa de presă de la Palatul Parlamentului susţinută după ce Klaus Iohannis a anunţat că o respinge pe Sevil Shhaideh şi aşteaptă altă propunere din partea coaliţiei majoritare.

''Noi ne bazăm pe două lucruri: pe votul de la alegerile din 11 decembrie, care este clar, concludent şi nu poate fi în niciun fel interpretat, pe prevederile constituţionale şi respectiv pe decizia Curţii care nu dă preşedintelui posibilitatea să facă astfel de jocuri. El trebuie să nominalizeze persoana care este desemnată de coaliţia care are majoritate în Parlament. De aceea se numeşte republică parlamentară şi nu dictatură sau monarhie autoritară. Avem nişte reguli de democraţie'', a susţinut Tăriceanu, ignorând faptul că România nu este o republică parlamentară, ci semiprezidenţială.

Decizia CCR din 2014 nu face referire însă la situaţia în care şeful statului ar putea avea obiecţii faţă de premierul propus de majoritate. Decizia CCR invocată este axată pe situaţia în care un partid obţine cel mai mare număr de mandate, fără a deţine majoritatea absolută, caz în care restul partidelor din Parlament se pot coaliza şi aduna voturile necesare desemnării unui premier.

Judecătorii CCR critică faptul că propunerea de revizuire USL instituie un monopol al partidului politic sau alianţei politice participante la alegeri care a obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare, fără a deţine majoritatea absolută, în privinţa propunerii reprezentantului ce urmează a fi desemnat drept candidat, neţinând cont de necesitatea asigurării actului de guvernare în condiţiile unei susţineri parlamentare care să permită obţinerea votului de învestitură şi realizarea programului de guvernare.

''Prin modalitatea de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru propusă se ajunge la o nesocotire a votului liber exprimat de către alegători în cadrul alegerilor parlamentare, deoarece creează premisele desemnării candidatului din rândurile partidului politic sau alianţei politice cu cel mai mare număr de mandate sau voturi în detrimentul unei alianţe politice postelectorale care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului. De aceea, rezultatul electoral, ce reprezintă voinţa corpului electoral exprimată prin vot, impune ca Preşedintele României să desemneze candidatul pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului'', argumentează CCR.

''Preşedintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar competenţa de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului'', se arată în acest context în decizia citată.

Sediul materiei în ceea ce priveşte desemnarea premierului îl reprezintă două articole din Constituţie. Astfel, primul articol menţionat stipulează că ''preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament'' (art 85, alin.1 - ''Numirea Guvernului'', din Capitolul II – ''Preşedintele României'').

Celălalt articol stipulează că şeful statului ''desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament'' (art 103, alin.1 – ''Învestitura'', din Capitolul III – ''Guvernul'').

CRR a decis însă în două rânduri pe tema dreptului preşedintelui de a refuza propunerile de miniştri venite din partea premierului. Astfel, judecătorii au decis în 2007 şi 2008 că şeful statului are dreptul de a verifica corespunderea pentru funcţie a celui propus în Guvern şi poate cere şefului Executivului, motivat, o singură dată o altă propunere de candidat la funcţie.