Dorin Oancea, editorialist MEDIAFAX: Mic tratat de evoluţie a puterii, de citit în Piaţa Victoriei

Citatul îi aparţine unui ins pe nume Jeffrey Skilling, care a condus o companie ce a fost, şase ani la rând, categorisită drept una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, iar New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii. Banii, totuşi, nu au contat, pentru că Enron a fost obiectul unui faliment cât se poate de răsunător, unii îşi mai vor fi aducând aminte, iar Skilling este în puşcărie.

Un ins inteligent a împărţit, la un moment dat, evoluţia puterii, aşa cum o percep şi folosesc oamenii, în trei etape: prima epocă a fost cea a muşchilor şi armelor.

A doua epocă este a banilor, cotelor de piaţă şi a gândirii. Aici îşi are locul citatul lui Skilling, care rezumă perfect această stare.

A treia etapă ar trebui să vă facă să vă minunaţi un pic, pentru că puterea, în următoarea perioadă, se va traduce prin "mai amabil, mai blând, mai bun".

Într-o primă fază mi-a sunat cam ca dictonul creştin cu oferitul celuilalt obraz sau ca proverbul discutabil care ne asigură că sabia nu taie capul plecat.

Îmi sună a înţelepciune budistă transferată în lumea occidental-corporatistă, şi, mergând pe firul ideii, am descoperit articolul unui profesor universitar de la Berkeley, The Power Paradox, care a inspirat cele de mai sus şi care a lansat următorul concept: puterea este abilitatea de a influenţa oamenii să îşi atingă scopurile şi interesele, folosindu-ţi propriile abilităţi într-un mod responsabil.

Paradoxul este că puterea deteriorează numitele abilităţi. Universitarul invocă trei mituri ale puterii în lumea modernă. Primul este că puterea înseamnă bani, voturi şi muşchi, al doilea, că un individ definit drept machiavelic va câştiga oricum în jocul puterii şi al treilea, că puterea este dobândită în urma aplicării unei strategii. Fiecare din aceste mituri este demontat, cu exemple practice ce încep cu puterea ţipătului copilului ce vrea o bomboană asupra părinţilor.

În esenţă puterea adevărată are nevoie de modestie şi empatie, nu de forţă şi de teama de pedeapsă; dar ceea ce vor cu adevărat oamenii de la liderii lor, aşa numita inteligenţă socială, este distrusă chiar de experienţa puterii. Un sociolog pe nume Diego Gambetta a scris o carte numită "Codes of the Underworld: How Criminals Communicate", în care analizează multiplele faţete ale fenomenului mafiot şi ajunge la o concluzie interesantă, o confirmare pentru mine: este vorba de incompetenţa criminalilor, de faptul că mafioţii nu se pricep la nimic, în afara faptului că inspirăşi guvernează prin teamă.

Mai mult, aşa cum specii de animale comunică prin culoare sau mirosuri sau zgomote, mafioţii comunică prin incompetenţa lor. Incompetenţă care inspirăîncredere: «iată-mă, sunt bătut în cap, deci nu o să fac nimic pentru a-mi depăşi poziţia,şi o să fac orice şi o săîmi plătesc datoriile la timp», iar grupul îl adoptă şi îl apără pentru aceste aşa-zise calităţi. Gambetta a descoperit aceeaşi schemă în sistemul academic italian, unde ierarhiile şi promovările se fac printr-un sistem asemănător. Şi, fireşte, cei mai puternici din sistem sunt cei mai puţin înzestraţi intelectual. "O kakistocraţie academică, adică guvernarea celui mai prost", spune Gambetta.

Să adunăm toate cele de mai sus la un loc.

Sistemul politic românesc se află în a doua etapă a puterii, cea a banilor, steaua în jurul căreia se învârte întreaga construcţie, indiferent de ideologie sau partizanate. Ideea că totul are un preţ, că vorbim de o licitaţie, de un act normativ, de bunele oficii ale unui ştab sau chiar de societate în ansamblul ei este larg răspândită şi mult pusă în aplicare. Sistemul este kakistocratic, iar intruşii – folosesc termenul fără o conotaţie peiorativă – pur şi simplu nu-şi găsesc locul şi sunt excluşi.

Problema pe care o ignoră sistemul kakistocratic este faptul că oamenii, astăzi, comunică.

Oamenii greu mai pot fi păcăliţi, pentru că nimic nu rezistă în faţa unei idei simple, nici măcar banul sau exhibarea puterii. Dacă solicitările le sunt ignorate oamenii se supără foarte tare. Şi comunică şi mai mult, şi totul intră într-o spirală ascendentă, cu rezultate greu de intuit.

Putem fi tentaţi să confundăm apariţiile televizate sau comunicatele de presă pline de clişee şi emfază cu comunicarea efectivă, tot aşa cum putem crede că dacă ne adunăm periodic într-o sală şi vorbim unii cu alţii, ţinând ceea ce se cheamă şedinţe, asta înseamnă colaborare.

Atâta vreme cât statul se va învârti în jurul unui lider autocrat – şi în general în România acesta este modelul, totul pe un fond agresiv şi gratuit-competitiv – iar entităţile nu vor învăţa să colaboreze şi să comunice, să caute idei care să se completeze şi să se împerecheze, rezultatul poate fi pozitiv, dar în niciun caz nu va fi favorabil.

Citeşte şi: Ministrul Justiţiei, Florin Iordache, şi-a delegat atribuţiile către un secretar de stat

Citeşte şi: Preşedintele Iohannis, legat de scrisoarea adresată lui Grindeanu: "Premierul poate a fost ocupat, nu ştim cu ce, că nimeni nu l-a văzut"

Citeşte şi: Robert Negoiţă, primarul Sectorului 3: Cei implicaţi în incidentele de la proteste să plătească. Nu am nicio legătură

Citeşte şi: Parlamentarii USR au dormit în sala de plen a Camerei Deputaţilor

Citeşte şi: Iohannis sesizează Curtea Constituţională cu privire la ordonanţă şi cere MAI lămuriri "scrise şi clare", cum au fost lăsate "elemente violente să distrugă o manifestaţie paşnică"