EDITORIAL Crenguţa Nicolae: Un cadou pentru noi: jumătate de an de caterincă electorală

Din perspectivă electorală, nu e nimic condamnabil sau nefiresc în ceea ce s-a întâmplat. Un guvern de coaliţie poate rămâne oricând minoritar prin plecarea unuia sau a mai multor parteneri; partidul sau partidele rămase pot încerca alte coaliţii sau pot încerca o guvernare minoritară, caz în care pot găsi sprijin în parlament sau, dimpotrivă, opoziţia poate da jos guvernul printr-o moţiune de cenzură.

Aşa s-a întâmplat în octombrie 2009, când moţiunea PNL-UDMR a dat jos guvernul minoritar al PDL (Boc 1) la două săptămâni după ce PSD părăsise coaliţia de guvernare şi cu o lună înainte de alegerile prezidenţiale. Ulterior, alegerile anticipate dorite de preşedintele Băsescu n-au avut însă loc, pentru că parlamentarii au aprobat un nou cabinet PDL (Boc 2), unde noii parteneri au fost UDMR şi viitorul UNPR. Dar nici nu e nevoie de plecarea vreunui partener de coaliţie pentru ca un guvern să cadă aşa; în aprilie 2012, când moţiunea de cenzură a PSD-PNL a dat jos guvernul Ungureanu şi a venit rapid la putere guvernul Ponta, a fost vorba doar de simpla erodare la guvernare a PDL.

Acum, aceleaşi mecanisme par să fi intrat în acţiune: PSD încearcă să rămână la guvernare, PNL promite moţiune de cenzură, ALDE şi Pro România se vor noii parteneri în viitorul guvern care va înlocui la putere PSD, iar USR cere anticipate la anul. E mai puţin interesant cât de sincere sunt acum partidele în ceea ce promit sau justifică – dacă într-adevăr PSD vrea să rămână la guvernare, dacă PNL chiar vrea ca moţiunea să aibă succes, dacă USR chiar vrea anticipate etc.

Ceea ce e interesant e că, pe cât de dăunătoare ar fi pentru ţară o criză politică prelungită, pe atât de avantajoasă ar fi ea pentru toţi actorii politici ai momentului, oferindu-le o ocazie unică de a ocupa nu o lună, cât durează o campanie normală, ci luni în şir cu văicărelile, atacurile, băşcălia, zvonistica, negocierile pe funcţii şi toate celelalte elemente inevitabile într-o criză politică. În acest fel, niciun candidat nu se va mai obosi în campanie să explice electoratului ce ar dori să facă la Cotroceni, de guvernare nu-i va mai păsa nimănui, iar partidele vor avea mereu scuza crizei spre a evita discuţia despre ideologia şi programele lor.

Pentru PSD, actuala criză e un prilej bun de relansare. Kelemen Hunor de la UDMR spune că guvernul Dăncilă devenit minoritar ar trebui să demisioneze, nu să aştepte să fie dat jos prin moţiune. Ideea e falsă (orice partid e dator să-şi susţină la putere guvernul, fie el şi minoritar, pentru că are această răspundere faţă de alegătorii săi), iar aplicarea ei ar fi o greşeală electorală pentru PSD. S-a zvonit că Eugen Teodorovici ar fi spus în şedinţa CEx: „Să ne dea ei jos, dacă pot, nu să fugim noi şi să le uşurăm munca”; într-adevăr, o moţiune înseamnă discursuri, lista cu realizările guvernării, victimizare în faţa alegătorilor şi solidarizarea membrilor şi a simpatizanţilor în jurul Vioricăi Dăncilă, aşa cum s-a întâmplat mereu la PSD când partidul şi-a simţit ameninţată existenţa.

Plecarea lui Tăriceanu şi alierea sa cu Ponta l-au făcut până şi pe eternul cârtitor Pleşoianu să lase la o parte atacurile la Viorica Dăncilă, care a intrat deja în rolul premierului responsabil şi cinstit care se luptă cu durerea morală pricinuită de trădarea fripturiştilor din ALDE. Dacă moţiunea cade, PSD va bifa o victorie; dacă moţiunea reuşeşte, e şi mai bine pentru PSD, dornic să se reîntoarcă la putere pe model 2016.

Pentru PNL, criza e la fel de prielnică. Ludovic Orban a anunţat în premieră că face moţiune doar după ce strânge numărul de semnături necesar, ca pentru a şterge astfel din memoria electoratului impresia de neseriozitate sau blat de la ultimele moţiuni de cenzură (cu totul au fost cinci din 2017 până acum), iniţiate fără şanse, doar ca să arate că partidul face opoziţie. Un eşec al moţiunii i-ar energiza şi mai tare pe suporterii PNL să-l susţină pe Klaus Iohannis, candidatul liberalilor şi speranţa lor de a ajunge la putere.

O victorie a moţiunii, urmată de negocieri conduse de Iohannis, ar consolida imaginea de PNL preferat al zeilor, mai ales că Iohannis nu şi-a ascuns niciodată preferinţa netă pentru PNL de fiecare dată când a organizat discuţii cu partidele. Iar această imagine va fi proiectată indiferent cine va compune viitorul guvern: dacă ar fi acolo cam prea mulţi oameni de la alte partide, electoratul va afla că asta nu e fiindcă invincibilul PNL nu ar dori sau n-ar putea să guverneze acum, ci pentru că fruntaşii PNL sunt nişte altruişti şi se îngrijesc să creeze un consens naţional cât mai larg.

Pentru USR-PLUS, criza e nu mai puţin benefică. Tema alegerilor anticipate, pe care liderii ei au tot adus-o în discuţie obsesiv ca să justifice de ce nu vor să intre la guvernare în cazul căderii guvernului PSD, devine acum în premieră un obiectiv realist din punct de vedere teoretic (practic mai puţin, dar nu contează). Mai exact, până în primăvară, Dan Barna şi Dacian Cioloş au vorbit singuri şi fără temei despre anticipate, din moment ce începând din 20 iunie, adică în ultimele şase luni de mandat prezidenţial, e interzisă prin Constituţie organizarea de anticipate.

Acum, în schimb, ideea lui Băsescu din 2009 ca imediat după prezidenţiale să se facă anticipate e reluată şi susţinută nu doar de USR, ci şi, pe urmele sale, şi de PNL, ba chiar şi de ALDE. Dintre toate partidele însă, doar USR are capacitatea să-şi înflăcăreze fanii cu promisiunea anticipatelor, pentru că acestea sunt logic singura cale prin care USR ar ajunge mai aproape de putere cu câteva luni mai devreme de alegerile parlamentare la termen din 2020, în timp ce fanii PNL continuă să spere că Iohannis va impune de sus un „guvern al meu” cu liberali.

Cât despre ALDE, Pro România şi PMP, celelalte partide parlamentare cu candidaţi la preşedinţie, acum au prilejul să şantajeze în voie partidele mari ca să poată ajunge la o putere care altminteri le-ar fi inaccesibilă pe cale electorală normală. În cazul lor, criza e cu atât mai plăcută cu cât liderii lor susţin nişte candidaţi ca să se amuze şi să-şi dea coate (fostul preşedinte Băsescu, împingându-l pe Toader Paleologu „ca să-i încurce pe Dăncilă şi Barna”) ori să se răzbune că n-au fost ei unşi candidaţi (Tăriceanu şi Ponta, împingându-l pe Mircea Diaconu ca să rupă din voturile electoratului PSD).

Diaconu şi-a lansat candidatura făcând bancuri şi bătând câmpii ruşinos despre o Constituţie, o republică şi un rol al preşedintelui ţării care îi sunt total necunoscute, iar Paleologu a promis o campanie în chip de „curs interactiv pro bono la scara întregii ţări”, promovându-şi adică propria afacere exact aşa cum un candidat instalator ar propune o campanie cu demonstraţii transmise live de desfundat ţevi. Încolo, cine a auzit discursurile de lansare a candidaturilor lui Iohannis, Dăncilă şi mai ales Barna a înţeles că nici acolo n-avem de-a face cu nişte vizionari nerăbdători să-şi detalieze planurile pentru ţară.

Într-un scenariu ipotetic de criză politică prelungită, am avea deci două luni şi jumătate de campanie electorală până la 10 noiembrie, primul tur al prezidenţialelor, iar dacă ar merge mai departe planul anticipatelor, atunci ostilităţile ar continua după 21 decembrie, data când expiră mandatul actualului preşedinte şi după care ar putea fi deci lansată procedura pentru anticipate. Iar anticipatele, cum a sugerat Barna, ar avea loc „cel mai devreme” odată cu localele, adică prin iunie 2019.

Un fleac, mai mult de jumătate de an fără guvernare (chiar dacă un guvern ar exista), fără nicio decizie din cele care au nevoie de voinţă şi susţinere politică – chestiile acelea cu priorităţi de investiţii, cu reforma instituţiilor, aşa de plicticoase atunci când e criză de guvern şi campanie electorală pe deasupra. Dar poate nu bagă de seamă electoratul, dacă spectacolul cu caterincă e suficient de distractiv.