FOCUS: Curtea Constituţională, arbitrul puterilor statului în anul 2009

Deşi nu întodeauna deciziile sale au fost satisfăcătoare - la fel ca în toate procesele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, când una dintre părţi întotdeauna este nemulţumită - Curtea Constituţională (CC) a tranşat probleme legislative, conflicte juridice de natură constituţională, a stopat situaţii păguboase perpetuate prin decizii guvernamentale, în final, perdanţii însuşindu-şi deciziile judecătorilor constituţionali.

În 14 ianuarie 2009, CC a dat o decizie extrem de importantă în domeniul proprietăţii. Curtea Constituţională a statuat că dispoziţia potrivit căreia "contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii 112/1995 privind casele naţionalizate, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora" nu conţine norme retroactive, ci precizează că au forţa juridică de titluri de proprietate.

Totodată, Curtea Constituţională a respins susţinerea potrivit căreia, prin forma actuală a Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu a fost reglementat regimul juridic al terenurilor aferente imobilelor preluate de stat fără titlu, întrucât textul criticat le exclude de la restituirea în natură, judecătorii constituţionali invocând Legea fondului funciar. "Prin urmare, odată cu imobilele - clădiri înstrăinate în temeiul Legii 112/1995 - au fost înstrăinate şi terenurile aferente, motiv pentru care ele nu mai pot face obiectul restituirii în natură, ca măsură reparatorie, ci doar prin echivalent. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Viaşu împotriva României, din care rezultă că suma ce trebuie plătită reclamantului de către statul român corespunde valorii terenului nerestituit în natură", arăta CC în decizia sa, publicată în Monitorul Oficial 46 din 27 ianuarie 2009.

Astfel, Curtea Constituţională a respins sesizarea depusă de preşedintele Traian Băsescu, care a reclamat, pe de o parte, procedura de legiferare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar pe de altă parte, constituţionalitatea intrinsecă a acestei legi.

În privinţa criticii vizând neconstituţionalitatea intrinsecă a Legii pentru modificarea şi completarea Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sesizarea vizează prevederile art. I punctul 10 din legea criticată, care are următorul conţinut: «Alineatul (2) al articolului 45 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă»".

Examinând susţinerea, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât prevederile criticate nu au caracter retroactiv. Instituţia nulităţii este o sancţiune civilă ce se aplică în cazul în care, la momentul încheierii actului juridic, sunt eludate dispoziţiile legale sau sunt încălcate condiţiile de validitate a
actului juridic.

Legea criticată la CC prevede că persoanele care au primit despăgubiri în baza Legii 112 pot solicita restituirea în natură numai dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a noii legi, şi numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, acualizată conform cu indicele de inflaţie. În cazul în care imobilul a fost vândut în baza Legii 112, proprietarul iniţial are dreptul numai la măsuri reparatorii, prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. De asemenea, dacă respectivele persoane au primit despăgubiri în baza Legii 112, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflaţie, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului.

Chiriaşii care au cumpărat imobile în baza Legii 112 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe de către consiliile locale sau de către Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţei.
Sumele plătite de aceste persoane pentru cumpărarea imobilului naţionalizat şi care ulterior a fost restituit proprietarului, constituie, prin actualizare la nivelul pieţei, avans la noul imobil, pe care au dreptul să îl cumpere de la stat.

Prima decizie din 2009 - importantă pentru sistemul judiciar - a fost luată de CC în 14 ianuarie 2009, prin care s-a decis că modificările Codului penal (Cp) sunt constituţionale, însă cele legate de Codul de procedură penală (Cpp), aduse prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului numărul 60/2006, nu sunt în acord cu legea fundamentală.

Curtea Constituţională (CC) s-a pronunţat asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală (OUG adoptată în mandatul Monicăi Macovei la Ministerul Justiţiei şi extrem de criticată de magistraţi), precum şi modificarea altor legi, formulată de un număr de 55 de deputaţi. Curtea Constituţională a constatat că sunt neconstituţionale aspectele legate de interzicerea înregistrării convorbirii dintre avocat şi partea pe care o reprezintă, precum şi cele referitoare la utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de părţi ori de alte persoane. Aceste norme dau posibilitatea unei cotegorii de persoane de a fi deasupra legii, susţin judecătorii Curţii.

"Codul de procedură penală reflectă această reglementare constituţională prin consacrarea regulilor de bază ale procesului penal în Capitolul I al Titlului I din Partea generală, din care sunt relevate în cauza de faţă definirea scopului procesului penal, ca fiind constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, principiul aflării adevărului şi garantarea dreptului la apărare învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal", se arată în motivarea deciziei CC.

Judecătorii constituţionali explică, în continuare, că modificările Cpp încalcă aceste norme şi principii ale legii fundamentale, deoarece s-au introdus dispoziţii prin care se sancţionează cu nulitatea absolută orice încălcare a normelor de procedură privitoare la administrarea probelor, indiferent de importanţa încălcării, de motivul care a determinat-o sau de valoarea intrinsecă a probei administrate. "În felul acesta, ignorându-se principiul independenţei judecătorilor, prevăzut de articolul 124 alineatul 3 din Constituţie, se elimină nu numai dreptul judecătorului de a aprecia dacă într-o situaţie concretă s-a adus o vătămare esenţială a drepturilor procesuale ale părţilor, care să justifice neluarea în considerare a mijlocului de probă, dar şi posibilitatea de a stabili valoarea acestuia şi, implicit, de a stabili adevărul în cauză", se arată în motivarea deciziei.

Judecătorii CC arată că prin aceste norme se încalcă principiul aflării adevărului, adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de articolul 1 alineatul 2 din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept.

Printre altele, CC a anulat textul în care se prevedea că mijloacele de probă obţinute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Reglementarea criticată nu distingea între neregularitatea de formă a obţinerii mijloacelor de probă şi nelegalitatea procedurii de obţinere a acestora, între efectele vătămătoare grave care nu pot fi înlăturate altfel decât prin anularea mijlocului de probă şi nelegalităţile cu consecinţe neînsemnate şi care pot fi remediate, şi între conţinutul probator important pentru aflarea şi stabilirea adevărului şi conţinutul probator nesemnificativ, ceea ce este de esenţa determinării valorii probatorii a mijloacelor de probă. "Iată că acestea sunt dovezi suficiente care, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului şi realizării dreptăţii ca valoare supremă prevăzută de articolul 1 din Legea fundamentală, consacră un text superficial şi imprecis formulat", arată judecătorii constituţionali.

De asemenea, instanţa constituţională a desfiinţat şi prevederea potrivit căreia "constatarea încălcării legii în obţinerea mijloacelor de probă şi nulitatea acestora se face de procuror prin rezoluţie sau de către instanţă prin încheiere motivată, la cererea părţilor sau din oficiu". "Probele declarate nule vor fi sigilate şi păstrate la sediul parchetului până la soluţionarea cauzei sau până la expirarea termenului de prescripţie, după caz", spune CC, conchizând că dacă acest articol s-ar aplica, ar duce la "epurarea dosarelor" prin scoaterea probelor şi păstrarea lor sigilate la parchet.

"Toate probele trebuie să rămână în dosar pentru a fi cunoscute de toate părţile, pentru a fi verificate şi confruntate cu celelalte probe şi pentru ca instanţele superioare în căile de atac să verifice temeinicia şi legalitatea constatării nulităţii de către procuror sau de către instanţa de fond, să verifice concludenţa conţinutului probator şi coroborarea acestuia cu celelalte dovezi ce nu sunt contestate şi să se poată face verificări suplimentare privind sursa probatorie. Magistraţii - procurori şi judecători - sunt cei care stabilesc veridicitatea probelor, adevărul şi pronunţă soluţiile, iar părţile interesate în proces au dreptul şi obligaţia de a contribui la stabilirea adevărului şi înfăptuirea dreptăţii în cauză", potrivit deciziei CC.

În plus, judecătorii CC au contatat că, prin modificarea articolului 916 din Cpp, în sensul eliminării posibilităţii de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale, posibilitate prevăzută expres în reglementarea actuală, se elimină posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video dintr-o bancă, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei.

A doua zi, în 15 ianuarie 2009, Curtea Constituţională lua o altă decizie importantă. Cu majoritate de voturi, judecătorii au stabilit că dispoziţiile OUG 230/2008 prin care a fost interzisă cumularea pensiei cu salariul de la stat este neconstituţională, admiţând astfel sesizarea Avocatului Poporului, care susţinea că acest act normativ încalcă drepturi fundamentale stabilite prin Constituţie, între care dreptul la muncă, dreptul la pensie şi ar putea desfiinţa un drept câştigat.

"Interdicţia de a cumula pensia cu salariul echivalează practic cu o expropriere", aprecia Avocatul Poporului, arătând că acest lucru contravine articolului 44 din Constituţie care stabileşte că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire". "Motivaţia dată de Guvern pentru adoptarea ordonanţei de urgenţă, în sensul că actuala situaţie financiară reclamă constrângeri de ordin bugetar, o reducere a cheltuielilor publice de personal, nu poate justifica încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate. Emiterea acestei ordonanţe, prin nerespectarea evidentă a dispoziţiilor constituţionale, ar prejudicia segmente mari de populaţie şi ar pune în real pericol buna funcţionare a multor instituţii şi structuri statale", explica AP.

În urma judecării, CC a stabilit că interdicţiile şi obligaţiile impuse prin OUG 230 limitează dreptul la pensie şi la muncă. În final, CC a constatat că prevederile actului normativ sunt neconstituţionale, deoarece afectează drepturile fundamentale, astfel că a decis că nu mai este cazul să se examineze şi celelalte motive de neconstituţionalitate invocate de Avocatul Poporului.

O altă decizie a CC din 17 martie 2009 se referă la faptul că preluarea dosarelor de către DNA şi DIICOT - structurile centrale - creează suspiciuni asupra activităţii procurorului.

Curtea Constituţională a considerat că prevederile privind cele două instituţii sunt în contradicţie cu principiul controlului ierarhic ce guvernează activitatea procurorilor şi pot crea şi suspiciuni cu privire la modul în care aceşti magistraţi îşi îndeplinesc atribuţiile, întrucât induc ideea posibilităţii unei "negocieri", pe linie ierarhică, a competenţei de efectuare a urmăririi penale, în funcţie de diversele particularităţi ale unor cauze.

Curtea Constituţională a admis, în 17 martie, sesizarea formulată de Avocatul Poporului care a reclamat neconstituţionalitatea preluării de către procurorii din cadrul structurii centrale a DNA şi DIICOT a unor cauze de compentenţa structurilor teritoriale. Avocatul Poporului a reclamat la Curtea Constituţională posibilitatea preluării de către procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organziată şi Terorism (DIICOT) a unor cauze de competenţa structurilor teritoriale atunci când imparţialitatea procurorilor putea fi ştirbită din cauza duşmăniilor locale şi când urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată din cauza complexităţii cauzei.
Curtea Constituţională a analizat dispoziţiile articolului 223, alineatul 1, literele a - d din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 43/2002 privind DNA şi ale articolului 201, alineatul 1 literele a - d din Legea 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT.
Articolul contestat de Avocatul Poporului stabileşte că "procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (şi DIICOT) pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale ale direcţiei, din dispoziţia procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (şi procurorului-şef DIICOT), când: imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor".

De asemenea, actele normative atacate prevăd că structurile specializate pot prelua cazuri şi când "urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală".

O altă decizie a CC - cu rezonanţă în lumea juridică - este cea din 31 martie 2009, în care Curtea Constituţională susţine că este sarcina legiuitorului să găsească mijloace adecvate pentru a asigura eficienţa hotărârilor judecătoreşti, prin adoptarea unor măsuri legislative în sensul reducerii duratei şi a simplificării procedurii executării silite a acestora, cu respectarea Constituţiei.

Curtea Constituţională a constatat că modificarea articolului 373 indice 1 din Codul de procedură civilă prin dispoziţiile articolului I, punctul 13 din Legea 459/2006, "a determinat desfiinţarea unei importante garanţii a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procedura executării silite, prin înlăturarea controlului instanţelor judecătoreşti asupra începerii acestei proceduri, fiind încălcate astfel dispoziţiile constituţionale", precum şi a prevederilor Convenţiei Europene.

La Curtea Constituţională a fost transmisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.373 indice 1 din Codul de procedură civilă, care a fost ridicată de societatea Thyssenkrupp Bilstein Compa SA Sibiu, Thyssenkrupp Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG într-un dosar civil judecat la Tribunalul Sibiu - Secţia civilă. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate se referea la prevederea conform căreia "cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel", iar "executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate". În interesul executării, executorul judecătoresc poate cere debitorului să dea o declaraţie scrisă cu privire la veniturile şi bunurile sale şi locul unde se află acestea. În situaţia prevăzută de art. 371 indice 7 alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să-şi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare".

Curtea a reţinut că procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia.

Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind "dreptul la un tribunal" în sensul art.21 din Constituţie şi al art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti.

Cu scopul declarat de a adapta procedura executării silite la exigenţele art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi pentru eliminarea deficienţelor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, care au determinat condamnarea statului român într-o serie de cauze, legiuitorul român a procedat la adoptarea unor modificări ale normelor incidente în materia executării silite, notează CC.

Astfel, Curtea consideră că este pozitiv un astfel de demers, pentru asigurarea bunei desfăşurări a acestei proceduri, prin scurtarea duratei sale şi evitarea exercitării unor acţiuni abuzive sau nejustificate, cu condiţia ca modificările legislative realizate să respecte exigenţele statului de drept, astfel cum sunt consacrate de Legea fundamentală, şi un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin adoptarea unor asemenea măsuri.

În ceea ce priveşte art.373 indice 1 din Cpc, a cărui modificare a fost criticată, în redactarea anterioară intervenţiei legiuitorului prin art.I pct.13 din Legea nr.459/2006, avea următorul cuprins : "Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu. Instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare. După încuviinţarea cererii, instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia".

În această redactare, spune CC, textul de lege îndeplinea exigenţele unui proces echitabil, plasând executarea silită sub controlul instanţei de judecată, încă de la debutul acestei proceduri. Prin art.I pct.13 din Legea 459/2006 s-a dat o nouă redactare art.3731 din Codul de procedură civilă, fiind eliminată obligaţia executorului judecătoresc de a solicita încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, precum şi procedura încuviinţării executării silite, în ansamblul său. Curtea constată că dispoziţiile art.373 indice 1 din Cpc, astfel cum au fost modificate, sunt neconstituţionale.

Astfel, prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite, s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de judecată. Altfel spus, verificările efectuate anterior modificării art.3731 din Codul de procedură civilă de către instanţa de executare, în vederea încuviinţării executării silite (existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, calitatea părţilor din procedura de executare silită etc.), trebuie să fie realizate, faţă de noua reglementare a acestui text de lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit art.3731 alin.2 din Codul de procedură civilă, "este dator să stăruie prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate".

Conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din autoritatea judecătorească şi a căror activitate, potrivit art.4 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art.1 alin.(4), potrivit cărora "statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale", cât şi pe cele ale art.126 alin.(1), potrivit cărora "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".

De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art.21 alin.(3) din Constituţie şi de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legalitatea începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare şi, prin urmare, asupra tuturor părţilor implicate în această procedură. Curtea reţine, în acest sens, că executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a drepturilor acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să-i fie asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituia o asemenea garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în această procedură.

Curtea mai constată că argumentele prezentate în expunerea de motive a Legii 459/2006 nu sunt de natură să demonstreze necesitatea modificării art.373 indice 1 din Codul de procedură civilă, în sensul eliminării încuviinţării executării silite de către instanţa de judecată. Astfel, potrivit expunerii de motive, înlăturarea controlului judecătoresc în această etapă procesuală a fost apreciată ca fiind necesară pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri, arătându-se că încuviinţarea executării silite este "considerată, în practică, ca fiind una dintre procedurile care întârzie derularea executării". Se menţionează în acest context că "statul român a suferit mai multe condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cauza întârzierilor în executarea hotărârilor judecătoreşti". Or, nici analiza reglementării procedurii încuviinţării executării silite, nici a hotărârilor de condamnare a statului român pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu sunt de natură să demonstreze faptul că aceasta ar fi constituit una dintre cauzele întârzierii excesive a executării hotărârilor judecătoreşti.

Astfel, art.373 indice 1 din Codul de procedură civilă, în vechea redactare, asigura o maximă celeritate a acestei proceduri, instanţa soluţionând cererea de încuviinţare a executării silite prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

În 6 mai 2009, Curtea Constituţională a stabilit că Legea privind statutul funcţionarilor publici este neconstituţională, sub aspectul încălcării principiului constituţional al bicameralismului Parlamentului României. CC a soluţionat, în cadrul controlului anterior promulgării legii, sesizarea asupra neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, formulată de un număr de 81 de deputaţi.

Concret, între forma adoptată de Camera Deputaţilor (în calitate de Cameră decizională) şi cea adoptată de Senat există deosebiri majore, modificările şi completările adoptate de Camera Deputaţilor dând proiectului de lege o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată. Pe de altă parte, prin modul său de redactare, deficitar şi imprecis în privinţa anumitor dispoziţi, legea nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă, prin aceea că nu satisface cerinţele de accesibilitate şi de previzibilitate specifice normelor juridice.

"Senatul a modificat statutul juridic al conducătorilor serviciilor publice deconcentrate, transformaţi din funcţionari publici în personal angajat pe baza unui contract de management, fără a fi luată în discuţie desfiinţarea efectivă a unor funcţii publice, la nivel central sau local. Camera Deputaţilor a menţinut această modificare, introducând însă o prevedere ce depăşeşte cu mult sfera de aplicare stabilită de prima cameră sesizată", arăta în sesizare, printre altele, PNL.

În 27 mai 2009, Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) şi Legislativ şi Executiv, în cazul sesizării preşedintelui Traian Băsescu referitoare la depăşirea atribuţiilor de către puterea judecătorească în privinţa sporurilor salariale pentru magistraţi şi personalul asimilat.

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora", se arată în decizia CC.

Preşedintele Traian Băsescu a cerut Curţii Constituţionale să constate faptul că instanţele şi-au arogat competenţe ce aparţin autorităţii legislative, prin edictarea de norme juridice, prerogativă ce aparţine Parlamentului şi în anumite situaţii, strict delimitate de Constituţie, Guvernului. "În mod constant, în ultimii ani, instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri judecătoreşti prin care au dat câştig de cauză magistraţilor, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, asistenţilor judiciari şi personalului auxiliar care au promovat acţiuni în pretenţii, fundamentate pe legislaţia salarizării din sistemul judiciar. Astfel de procese câştigate au avut ca obiect, cu titlu de exemplu: prima de concediu, sporul «anticorupţie», sporul pentru vechime în muncă, coeficienţii de multiplicare diferiţi, sporul de «specializare», sporul de «periculozitate», sporul de «confidenţialitate», sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, tichetele de masă, sporul de «fidelitate», stimulente, suplimentul «postului», sporul de «permanenţă»", se arată în sesizare.

Prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, uneori în baza unor texte de lege abrogate, autoritatea judecătorească, prin instanţele judecătoreşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a acţionat ca o autoritate legiuitoare, fiind astfel afectat un principiu fundamental al statului de drept, respectiv "principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - Legislativă, Executivă şi Judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale", consacrat de articolului 1 alineatul 4 din Legea fundamentală, potrivit sesizării preşedintelui.

"Cu toate că principiile care guvernează regimul juridic al drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, inclusiv sporurile şi adaosurile, pot fi stabilite numai prin lege sau prin acte normative cu forţă juridică similară legii, respectiv ordonanţe ale Guvernului, simple sau de urgenţă, în mod repetat instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri prin care au atribuit drepturi băneşti personalului din organele autorităţii judecătoreşti. Ca atare, reglementarea cuantumului indemnizaţiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, inclusiv al sporurilor şi al adaosurilor constituie un atribut exclusiv al legiuitorului. Prin aceste acte concrete, instanţele judecătoreşti şi-au arogat competenţe care ţin de sfera puterii legiuitoare, rezultând un conflict juridic de natură constituţională a cărui gravitate împiedică îndeplinirea normală a atribuţiilor constituţionale ale autorităţilor publice", se mai arată în sesizare.

Şeful statului preciza, în 4 mai, când a anunţat că a sesizat Curtea Constituţională în acest caz, că prin Legea 50/1996 s-au acordat o serie de sporuri salariale magistraţilor şi personalului asimilat acestora, iar în 2000, odată cu reforma salarizării pentru magistraţi şi alte categorii, prin Ordonanţa de Guvern 83/2000 s-au introdus toate sporurile în salariul de bază, pentru asiguarea transparenţei salariale. Băsescu a subliniat că astfel au fost abrogate prevederile Legii 50/1996. Băsescu spunea că, "din păcate", în mod constant în ultimi ani instanţele au emis hotărâri judecătoreşti prin care au dat câştig de cauză magistraţilor, personalului de specialitate juridică asimilat - "funcţionarilor din Ministerul Justiţiei, de exemplu" -, asistenţilor judiciari şi personalului auxiliar, care au promovat acţiuni în pretenţii fundamentate pe legislaţia salarizării din sistemul judiciar.

"Astfel de procese câştigate au avut ca obiect, vă dau doar câteva exemple: prima de concediu, sporul de anticorupţie - ca şi cum un magistrat, pentru a fi corect, trebuie să aibă un spor de anticorupţie, sporul pentru vechimea în muncă, coeficienţi de multiplicare diferiţi, sporul de specializare - ca şi cum un magistrat ar trebui să nu fie specializat -, sporul de periculozitate, sporul de confidenţialitate - ca şi cum legea nu cere confidenţialitate asupra acţiunii judecătoreşti până la un anumit stadiu -, sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, tichete de masă, sporul de fidelitate - ca şi cum nu jurăm fidelitate instituţiilor din care facem parte -, stimulente, suplimentul postului, sporul de permanenţă. Sunt câteva exemple de sporuri obţinute de magistraţi care ei înşişi au dat în judecată şi tot dânşii au judecat", arăta Băsescu.

El a adăugat că sporurile au fost acordate în baza unor hotărâri judecătoreşti care au fost motivate pe dispoziţiile Legii 50/1996, "care la acea oră era abrogată prin Ordonanţa 83/2000". "Justiţia a mers mai departe. Motivaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost fundamentată prin decizia 21/2008 pe faptul că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului 83/2000", afirma Băsescu, menţionând că ordonanţa a fost aprobată de Parlament prin Legea 334/2000.

"Verificarea constituţionalităţii normelor abrogate în prezenta lege revine, prin interpretare, susţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţelor judecătoreşti", arăta Băsescu, menţionând că citează din "hotărârea Înaltei Curţi". El spunea că acordarea de sporuri salariale în acest mod a început să se extindă, iar în momentul de faţă un mare număr de salariaţi din primării, direcţii judeţene, ministere, direcţii generale câştigă procese prin care li se acordă sporuri.

Băsescu sublinia că autoritatea judecătorească, prin instanţele judecătoreşti, acţionează astfel ca nişte puteri legiuitoare, afectând principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în statul de drept. "Practic, Bugetul statului este stabilit de către instanţele de judecată, nu de către Guvern şi Parlament", afirma Băsescu, apreciind că este necesară stoparea acestui fenomen şi revenirea la normalitate. Băsescu a mai spus că, în ultimii ani, magistraţii au beneficiat de creşteri salariale consistente, iar populaţia este îndreptăţită în prezent să ceară justiţiei rezultate.

Printr-o decizie din 12 mai, Curtea Constituţională a stabilit că avocaţii nu trebuie privilegiaţi în accederea la magistratură. Concret, CC a stabilit că avocaţii nu trebuie să beneficieze de privilegii, faţă de alte categorii profesionale, instanţa declarând ilegal articolul care stabilea că se consideră vechime în magistratură perioada în care magistratul a fost avocat, fiind abrogat articolul 44 alineatul 2 din Legea 303/2004, privind statulul magistraţilor. Acest articol prevede că "la calcularea vechimii prevăzute la alineatul 1 se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat".

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că sub incidenţa prevederilor articolului 44 din Legea 303/2004 intră, în principal, acei magistraţi care au fost numiţi în magistratură pe bază de concurs în condiţiile articolului 33 alineatul 1 din aceeaşi lege. Este vorba despre foştii judecători şi procurori care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile lor, personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional de Criminologie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice şi din Institutul Naţional al Magistraturii, avocaţii, notarii, asistenţii judiciari, consilierii juridici, personalul de probaţiune cu studii superioare juridice, ofiţerii de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, grefierii cu studii superioare juridice, persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, din Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Institutul Român pentru Drepturile Omului, cadrele didactice din învăţământul juridic superior acreditat şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", se arată în motivarea deciziei CC.

Astfel, toate aceste persoane pot participa la concursul de admitere în magistratură dacă au o vechime minimă de cinci ani în funcţiile enumerate. Dintre cei declaraţi admişi la concursul de admitere în magistratură, numai cei care au fost avocaţi se pot înscrie, ulterior, la concursul de promovare la instanţele sau parchetele imediat superioare fără să aibă vechimea minimă efectivă în magistratură necesară, beneficiind de asimilarea vechimii în avocatură cu vechimea în magistratură.

Curtea Constituţională, arată în finalul motivării, că a mai fost sesizată în câteva rânduri cu excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul cauzei de faţă, dar a respins-o ca inadmisibilă însă în cazul de faţă, analizând situaţia generală reglementată de norma criticată şi observând că aceasta afectează, într-un fel sau altul, un număr considerabil de magistraţi, Curtea constată că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, observând, totodată, că legiuitorul este singurul în măsură să remedieze situaţia injustă pe care a generat-o prin edictarea acestui text de lege.

În 2 iunie 2009, Curtea Constituţională arăta că prevederi din OUG prin care a fost blocată majorarea salariilor profesorilor sunt neconstituţionale.

Proiectul de lege privind aprobarea OUG 151/2008 a fost adoptat tacit de Senat la jumătatea lunii martie, ca urmare a expirării termenuluiu de 30 de zile în care senatorii trebuiau să se pronunţe asupra actului normativ. Preşedintele Traian Băsescu a promulgat, în 24 octombrie 2008, Legea 221 privind majorarea cu 50 la sută a salariilor din Educaţie de la 1 octombrie. Legea 221/2008 a fost votată în unanimitate de Senat şi ulterior de Camera Deputaţilor. Guvernul a decis, patru zile mai târziu, prin Ordonanţa de urgenţă 136, ca termenul de aplicare a legii privind majorarea cu 50 la sută a salariilor profesorilor să fie prorogat până la 1 aprilie 2009. Ulterior, OUG 136 a fost declarată neconstituţională de CC.

Executivul a emis apoi o nouă ordonanţă - OUG 151, care prevede că salariile profesorilor vor fi majorate gradual cu până la 28 la sută, de cele mai mari creşteri urmând să beneficieze cadrele didactice cu venituri reduse.

O altă decizie a Curţii, importantă pentru sistemul judiciar, a fost cea din 9 iunie, prin care a stabilit că Ordonanţa Guvernului 22/2002 referitoare la procedura executării obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice se aplică fără nicio discriminare tuturor creditorilor instituţiilor publice.

Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, excepţie ridicată într-un proces referitor la plata unor sume restante către magistraţi.

CC a admis, în 16 iunie, o excepţie de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că prevederile articolelor 5-8 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 149/2007 privind aprobarea unor măsuri în domeniul finanţelor publice sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se înţelege că plata drepturilor salariale prin card este obligatorie.

Analizând sesizarea, Curtea Constituţională a decis că aceste prevederi încalcă dreptul de proprietate, dar şi Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". "Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de prevederile generale ale dreptului internaţional", mai arată prevederile respective. Judecătorii consituţionali explică faptul că, deşi drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanţă, în privinţa apărării lor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului acestea sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noţiunile de "bun" şi "proprietate" au un sens care "nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde şi alte drepturi şi interese patrimoniale".

"Obligarea personalului din instituţiile publice de a primi drepturile salariale prin intermediul cardului condiţionează folosinţa acestor «bunuri» de existenţa bancomatelor şi automat de voinţa unor persoane juridice private - bănci-, care percep pentru eliberarea banilor anumite comisioane. În aceste condiţii, se ajunge la micşorarea drepturilor salariale ale persoanelor din instituţiile publice, fără a se ţine cont de consimţământul acestora", se mai arată în decizia CC.

În 17 iunie 2009, CC s-a pronunţat asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi autoritatea executivă, reprezentată de Guvernul României şi Ministerul Justiţiei, pe de altă parte, cerere formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. CC a respins susţinerile CSM.

În 30 iunie 2009, Curtea Constituţională a decis că este neconstituţională OUG 1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar. Prin Decizia 989, judecătorii Curţii au admis excepţia de neconstituţionalitate a OUG 1/2009, dar şi a OUG 151/2008, pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din invăţământ.

În 7 iulie 2009, Curtea Constituţională a decis că este neconstituţională OUG 224 prin care preşedintele Senatului Mircea Geoană a devenit vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 224/2008 pentru modificarea articolului 5 alineatul 2 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Sesizarea a fost formulată de un număr de 65 de deputaţi în cadrul controlului anterior promulgării legii, potrivit prevederilor articolului 146 litera a) din Constituţie.

În urma deliberării, Curtea Constituţională a constatat, cu majoritate de voturi, că legea este neconstituţională, ca urmare a încălcării normelor constituţionale privitoare la adoptarea ordonanţei de urgenţă.

Curtea a constatat că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 224/2008, prin obiectul său de reglementare, intervine în organizarea şi funcţionarea unei instituţii fundamentale a statului - CSAT - şi nesocoteşte, astfel, prevederile articolului 115 alineatul 6 din Constituţie, conform cărora "ordonanţele de urgenţă (…) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului".

"Totodată, organizarea şi funcţionarea acestuia, adică regimul său juridic, se reglementează, potrivit Constituţiei, prin lege organică şi, deci, nu poate fi modificat pe calea unei ordonanţe de urgenţă", se mai arată în motivarea Curţii Constituţionale.

CC subliniază că CSAT este o autoritate a administraţiei publice centrale cu caracter autonom, care se află sub control parlamentar direct, astfel că includerea preşedintelui Senatului în componenţa acestui organism "afectează" raporturile dintre cele două autorităţi fundamentale ale statului, care trebuie să fie guvernate de principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor.

În 9 iulie 2009, Curtea Constituţională a decis că Legea de aprobare a OUG 3/2009 prin care premierul Emil Boc a desfiinţat DLAF, înfiinţând un nou Corp de control, bazat pe un angajament de loialitate, este neconstituţională.

Curtea Constituţională s-a pronunţat în cadrul controlului anterior promulgării legii, prevăzut de art.146 lit.a) din Constituţie, asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.

Admiterea neconstituţionalităţii acestei ordonanţe a constituit una dintre cele mai importante decizii a judecătorilor constituţionali, cu atât mai mult cu cât societatea civilă reclama dictatura impusă la Guvern, prin condiţiile impuse de şeful Executivului.

Curtea Constituţională arată în motivarea deciziei prin care a statuat că OUG privind DLAF şi Corpul de Control al primului-ministru este neconstituţională că prin criteriul subiectiv al încrederii premierului sunt încalcate Codul Muncii, principiul egalităţii drepturilor şi dreptul la muncă.

"Personalul Corpului de control al primului-ministru este încadrat numai pe baza încrederii acordate de primul-ministru şi cu condiţia semnării unui angajament de loialitate. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz", se arată în motivarea instanţei constituţionale.

CC arată că legea fundamentală prevede expres dreptul persoanei de a-şi alege în mod liber locul de muncă, ceea ce implică obligaţia corelativă a statului de a reglementa condiţii obiective şi nediscriminatorii de natură a garanta accesul la un loc de muncă. "Or, condiţia introdusă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 3/2009, care prevede încadrarea numai pe baza încrederii acordate de primul-ministru, cu avizul viceprim - ministrului, după caz, este una esenţialmente subiectivă, care reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane. Prevederea legală criticată constituie premisele încheierii sau încetării unor contracte individuale de muncă pe baza unor criterii aleatorii, pur subiective, deşi ceea ce trebuie să guverneze aceste raporturi este competenţa profesională care întotdeauna poate fi evaluată pe criterii obiective", se precizează în motivare.

Între timp, Execitivul a adoptat OUG 94/2009 - pentru a modfica, în urma deciziei instanţei constituţionale, prevederile Legii de aprobare OUG 3/2009 care stipula reorganizarea Departamentului guvernamental de Luptă Antifraudă (DLAF) şi a Departamentului de Control al Guvernului. Şi OUG 94 a fost declarată neconstituţională, în 17 noiembrie 2009.

În 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională (CC) a constatat, cu majoritate de voturi, că este neconstituţională Legea de aprobare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, întrucât nu s-au respectat normele de adoptare a ei.

Curtea Constituţională arată în motivarea deciziei prin care a stabilit neconstituţionalitatea Legii de aprobare a OUG 37/2009 privind deconcentratele că aceasta exprimă o tendinţă de politizare a structurilor guvernamentale din unităţile administrativ-teritoriale, mai precis la nivelul judeţelor.

O altă decizie extrem de importantă a fost cea din 8 octombrie, prin care Curtea Constituţională a constatat că este neconstituţională Legea 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii.

În motivarea neconstituţionalităţii Legii 298/2008 privind datele prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice, Curtea Constituţională critică faptul că Legiuitorul nu defineşte ce se înţelege prin "ameninţări la adresa securităţii naţionale", astfel că, în lipsa unor criterii precise de delimitare, diverse acţiuni, informaţii sau activităţi obişnuite, de rutină, ale persoanelor fizice şi juridice, acestea pot fi apreciate, în mod arbitrar şi abuziv.

Limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrariului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu - subliniază CC.

În 4 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a decis că Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice şi Legea salarizării unitare a bugetarilor sunt constituţionale, ambele legi fiind asumate de Executiv.

Legile asumate de Guvernul Boc au fost criticate de liberali care au susţinut că Executivul a încălcat prin cele legi asumate prevederile articolului 114 aliniatul 1 din Constituţie, conform căruia "Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în sedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii".

Astfel, Curtea Constituţională a luat în discuţie excepţia de neconstituţionalitate ridicată de PNL în cazul Legii privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi FMI, excepţie respinsă de CC.

În 18 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a respins sesizarea privind existenţa unui conflictul de natură constituţională dintre Parlament şi şeful statului, făcută de liderul social-democrat Mircea Geoană şi care se referea la decretele prin care au fost numiţi interimari la ministerele conduse de PSD.

Sesizările lui Geoană au fost depuse în a doua jumătate a lunii octombrie, una vizând înlocuirea lui Dan Nica la Ministerul de Interne cu Vasile Blaga, iar o altă sesizare referindu-se la ceilalţi interimari numiţi pentru portofoliile guvernamentale rămase vacante în urma retragerii PSD de la guvernare.

Curtea Constituţională susţinea că desemnarea miniştrilor interimari nu presupune exercitarea competenţei Parlamentului, iar această procedură prealabilă la care a apelat şeful statului este prevăzută de Legea fundamentală. Curtea sublinia faptul că numirea miniştrilor în caz de remaniere guvernamentală reprezintă o instituţie constituţională distinctă, cu o reglementare constituţională distinctă de aceea a desemnării miniştrilor interimari.

În 18 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională Legea educaţiei asumată de Guvern în data de 15 septembrie.

Curtea Constituţională susţinea că dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura unui proiect de lege nu este absolut, el trebuind să se supună unor condiţii impuse ori desprinse din realitate sau de caracterul vital al legii pentru programul său de guvernare.

"A ignora astfel de limitări echivalează cu subminarea unui raport echilibrat între puterile statului, negând până la anihilare rolul de legiferare ca funcţie principală a Parlamentului, prin minimalizarea conceptului de reprezentativitate, întrucât numai senatorii şi deputaţii ca deţinători de funcţii publice alese reprezintă poporul, fiind deci, potrivit art.69 alin.(1) din Constituţie, în serviciul acestuia", nota CC.

Curtea sublinia faptul că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu poate fi făcută oricând, oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie.

Una dintre ultimele decizii ale Curţii Constituţionale pe 2009 a fost aceea de respingere a cererii PSD de anulare a celui de-al doilea tur de scrutin al prezidenţialelor, social-democraţii invocând fraude. În 14 decembrie, Curtea a decis, cu unanimitate de voturi, respingerea cererii de anulare a alegerilor desfăşurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009 pentru funcţia de preşedinte al României, formulată de Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator.

În anul 2009, consultarea Curţii Constituţionale a devenit un laitmotiv al parlamentarilor şi guvernanţilor parcă pentru a-şi confirma deciziile transpuse în ordonanţe de urgenţă sau amendamente la legi. Din fericire, în multe dintre cazurile cu care a fost sesizată Curtea, absenţa unei majorităţi parlamentare (care ar fi putut permite adoptarea pe bandă rulantă a actelor normative) a determinat consultarea judecătorilor constituţionali, care, astfel, au oprit legiferarea unor aberaţii juridice. Totuşi, unele dintre decizii hilare - cum ar fi cea privind reorganizarea unor direcţii aflate în subordinea premierului - şi-au produs efectele juridice, astfel că, tot Guvernul, implicit statul, va plăti despăgubiri celor lezaţi prin actele abuzive.

Concluzia ar fi că şi Guvernul, şi Parlamentul au nevoie de jurişti profesionişti şi oneşti.

(Material realizat de Lucia Efrim, mediafax@mediafax.ro)