În urmă cu 20 de ani, la Bucureşti, începeau protestele care au dus la căderea comunismului

Deşi protestele izbucnite în 16 decembrie făcuseră din Timişoara primul oraş liber al României, cu preţul multor jertfe omeneşti, Nicolae Ceauşescu, încă sigur pe eficienţa sistemului său represiv, a convocat în Bucureşti o mare adunare populară pentru a "înfiera" actele huliganice din oraşul de pe Bega.

În 21 decembrie, în faţa sediului CC al PCR s-au adunat mulţimi, ca de obicei perfect ordonate, purtând tablouri ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale Elenei Ceauşescu şi pancarte care exprimau solidaritatea cu conducerea PCR şi dezacordul faţă de "acţiunile bandelor teroriste din Timişoara şi faţă de complotiştii străini aliaţi cu trădătorii autohtoni".

Printre urale şi scandări se fac tot mai puternic auzite huiduieli şi fluierături. Imaginea lui Ceauşescu din acel moment - cu figura schimonosită de mirare şi frică, cu buzele încercând fără succes să articuleze câteva cuvinte şi cu mâna dreaptă ridicată - a fost transmisă în foarte scurt timp la televiziunile din toată lumea. Cu această imagine s-a întrerupt transmisia în direct de către Televiziunea Română.

După o scurtă pauză, Televiziunea şi-a reluat transmisia, continuând ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini de închidere grăbită a marii adunări populare din Capitală. Ceauşescu mai apucase să anunţe suplimentarea cu câteva sute de lei a salariilor, pensiilor şi ajutorului social.

Ceea ce nu s-a putut vedea în secvenţele transmise de Televiziune, încă sub cenzura strictă a conducerii PCR, era un grup de muncitori de la Turbomecanica, care au strigat: "Timişoara, Timişoara!", "Ai omorât copii nevinovaţi!".

Iniţiativa lor coincide cu aceea a lui Nica Leon care, dintr-o altă parte a pieţei striga: "Traiască Timişoara!", "Jos Ceauşescu!". Explodează apoi şi o petardă. A fost clipa de stupefacţie pentru Ceauşescu şi ai lui, clipa în care semnalul Timişoarei se făcea auzit şi la Bucureşti. Mulţimea a început să fugă, ţipând, spre străzile din apropiere, abandonând steaguri şi tablouri. Cei mai curajoşi au încercat să se facă ascultaţi: "Nu plecaţi oameni buni, acum e momentul, hai să mergem la Intercontinental", se auzea. Tot mai mulţi strigau: "Jos Ceauşescu!", "Jos călăul!", "Jos analfabeta!", "Jos cizmarul!", "Şi voi sunteţi români!".

La scurt timp după încheierea marii adunări populare de condamnare a mişcării de la Timişoara, bucureştenii, tinerii în primul rând, au ieşit în stradă pentru a continua ceea ce începuseră timişorenii. Centrul Capitalei, de la Piaţa Romană pînă la Piaţa Unirii şi de la Piaţa Kogălniceanu pînă la Piaţa Rosetti, s-a umplit de demonstranţi. Arhitectul Gheorghe Ciobotaru a scris cu tempera pe carton primele afişe: "Jos comunismul!", "Jos dictatura!", "Timişoara!". În faţa hotelului Intercontinental - nucleul uriaşei demonstraţii bucureştene - tinerii au îngenuncheat şi au păstrat momente de reculegere pentru Timişoara. Apar lideri de opinie care încercau să vorbească mulţimii, facând un apel la solidaritate muncitorilor, dar apar şi forţe de represiune cu scuturi, căşti, bastoane şi încercuiesc zonele ocupate de demonstranţi. Tot în zona Intercontinental, înainte ca demonstranţii să se organizeze, apare un grup de aproximativ 50 de indivizi, bine făcuţi, înarmaţi cu bastoane. Deplasându-se în grup, ei scandau: "Noi suntem poporul!". Misiunea lor era să-i descurajeze, prin agresivitate, pe demonstranţi.

În cîteva ore, oraşul părea pregătit de luptă. Pe de-o parte, manifestanţii, neînarmaţi şi neorganizaţi, unii cu flori în mâini, flori pe care le oferă soldaţilor, pe de altă parte, militari dotaţi cu căşti şi scuturi, aliniaţi pe străzile centrului Capitalei, tanchete, TAB-uri, trupe USLA, civili înarmaţi. S-a tras în mulţime de pe clădiri, din mijlocul manifestanţilor, de pe străzile laterale, de pe tanchete. Unii dintre manifestanţi au fost împuşcaţi. Pe de altă parte, maşinile pompierilor trimiteau spre mulţime jeturi puternice de apă, iar maşini ale Miliţiei, luau demonstranţi, îndreptându-se apoi către Jilava.

Pentru a rezista ofensivei, demonstranţii încercau şi ei să se organizeze. În faţa restaurantului "Dunărea", vis-a-vis de Intercontinental, s-a improvizat o baricadă, care a devenit sediul provizoriu al revoluţionarilor şi ţinta de atac a forţelor de represiune. Acolo eşuează de mai multe ori cei ce o iau cu asalt, acolo se ţin discursuri, se rostesc îndemnuri, mor sau sunt răniţi oameni, ard maşini. Oamenii îngenunchează pentru rugăciune şi pentru reculegere, se întind pe caldarîm pentru a opri înaintarea tanchetelor. De-abia la miezul nopţii, cînd se dezlănţuie cu furie represiunea, baricada este distrusă, iar macaralele o demontează bucată cu bucată. Pînă după ora 3.00, s-a tras intens. Spre dimineaţă, stropitorile au spălat sângele de pe caldarâm, Capitala părând pregătită pentru o zi obişnuită.

În 22 decembrie '89, înainte de ora 7.00, muncitorii de pe marile platforme industriale ale Capitalei s-au îndreptat spre centru. Coloane nesfârşite din Militari, Pipera, de la Uzinele "23 August", Republica, s-au îndreptat spre centru oraşului, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România Barajele care împiedicau accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului s-au dovedit inutile.

La 9.30 Piaţa Universităţii era plină. Demonstranţii cer Armatei şi Miliţiei să treacă de partea lor.

Cu puţin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul Comitetului Central (CC) al PCR, prezidează ultima şedinţă a acestui for, în care anunţă că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi s-a hotărît să instituie starea de necesitate în întreaga ţară.

Despre generalul Vasile Milea, ministrul Apărării, care se împuşcase cu cîteva zeci de minute în urmă, chiar în sediul CC, Nicolae Ceauşescu spunea că a fost un trădător.

Puţin după ora 10.00, postul de radio anunţă introducerea stării de necesitate în întreaga ţară, printr-un decret semnat de Ceauşescu. Cetăţenii - conform decretului - nu au voie sa se întrunească în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureştiului, se aflau sute de mii de oameni.

La CC al PCR, Nicolae Ceauşescu, înconjurat de fidelii săi, face încă o încercare de a salva situaţia. Apare cu suita în balconul sediului CC şi încearcă să se adreseze oamenilor adunaţi în Piaţa Palatului. La primul semn că vrea să-şi înceapă discursul, este întâmpinat cu ostilitate unanimă. Ceauşescu se retrage în grabă.

Demonstranţii au forţat uşile masive ale clădirii şi au escaladat balconul.

Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au refugiat pe acoperişul clădirii, unde erau aşteptaţi de un elicopter.

Generalul Victor Atanasie Stănculescu, adjunct al ministrului Apărării Naţionale, se întorsese de câteva ore de la Timişoara. Cum Vasile Milea murise, iar Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, lipsea, Victor Stănculescu era de fapt, în acel moment, conducătorul Armatei. Nedorind să fie implicat în niciun fel în desfăşurarea evenimentelor, şi-a pus un picior în ghips pentru a părea indisponibil.

După ora 11.00, aflat în exerciţiul funcţiunii, Victor Stănculescu ordonă ca armata să se retragă în cazarmi, iar după câteva minute îi raportează lui Ceauşescu că Piaţa Palatului este invadată de mulţime. Ceauşescu, într-o nouă criză de mânie, întreabă cum de a fost posibil, cine a permis oamenilor să ocupe piaţa. Tot Victor Stănculescu întăreşte ordinul prin care era chemat elicopterul pentru a-i scoate pe soţii Ceauşescu din clădirea CC.

Primul popas al fugarilor este Snagovul, unde Ceauşescu spera să stabilească nişte legături salvatoare. După ce îi abandonează pe Emil Bobu şi Manea Mănescu, soţii Ceauşescu se urcă din nou în elicopter, ordonându-i pilotului Vasile Maluţan să-i ducă spre Târgovişte. Speriat de misiunea ce-i revenise, pilotul îi debarcă înainte de localitatea Titu, sub pretextul că pot fi reperaţi de la sol şi pot fi oricând doborâţi. După ce reuşesc să captureze un automobil Dacia, condus de un medic din Găeşti, cei doi cer să fie duşi la Tîrgovişte. Maşina se defectează, astfel că în comuna Văcăreşti este oprită o altă Dacie, al cărei proprietar îi conduce şi îi lasă la Institutul pentru Protecţia Plantelor din Târgovişte, unde, după nici o oră (15,30) sosesc două maşini ale Miliţiei care îi preiau pe cei doi soţi şi îi duc, sub stare de arest, la o unitate militară din oraş.

Momentul decolării elicopterului cu cuplul Ceauşescu de pe acoperişul sediului CC a fost primit cu bucurie de cei aflaţi în Piaţa Palatului.

La cîteva ore de la fuga Ceauşeştilor, Televiziunea Română Liberă anunţă constituirea unui nou organism al puterii - Frontul Salvării Naţionale (FSN) - care "grupează toate forţele sănătoase ale ţării" şi al cărui scop este "instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român".

Din Consiliul de conducere al FSN făceau parte: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşă, general Victor Athanasie Stănculescu, Aurel Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, capitan Mihail Lupoi, general Dan Voinea, capitan Emil Dumitrescu, Vasile Neacşa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negriţiu, Gheorghe Manole, Cazimir Ionescu, Adrian Sârbu, Constantin Cîrjan , Domokós Géza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu.

Ion Iliescu este desemnat să transmită la posturile de radio şi televiziune "Comunicatul către ţară al Consiliului FSN", care constituie o primă variantă de platformă-program a noului organism al puterii de stat din România.

FSN şi platforma-program care îl reprezintă apar din colaborarea lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru, Ştefan Guşă, Mihail Lupoi, Dumitru Apostoiu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan etc.

La Tîrgovişte are loc procesul soţilor Ceauşescu, ei fiind acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat în decursul vremii moartea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate.

Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată, în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.

În Bucureşti s-a tras de la izbucnirea protestelor, în primul rând în Piaţa Palatului şi la Televiziune, dar şi în alte zone ale oraşului. În acele zile erau frecvente informaţiile privind atacuri asupra unor instituţii importante. Psihoza creată a dus şi la situaţii în care cei care aveau arma au deschis focul tocmai asupra celor veniţi să-i ajute.

Astfel, în 23 decembrie, la Otopeni, 53 de jandarmi de la Câmpina, trimişi să apere aeroportul, au fost ucişi, crezându-se că sunt terorişti. În dosarul militarilor ucişi la Otopeni, un căpitan şi doi generali din Ministerul Apărării au fost condamnaţi la închisoare.