INTERVIU - Constantinescu: Nu am ştiut totdeauna ce să facem cu libertatea, societatea e în criză morală

Prezentăm integral interviul acordat de Emil Constantinescu:

Reporter: Ce eraţi şi ce făceaţi la Revoluţie?

Emil Constantinescu: La Revoluţie eram lector universitar-doctor, din generaţia care era condamnată să rămână la acest grad în ciuda oricăror performanţe profesionale, dar în acelaşi timp reuşisem ca, după ani în cercetare şi învăţământ, în vremuri grele, să nu fac niciun compromis, nici cu Securitatea, nici să scriu vreodată în cărţile mele numele lui Ceauşescu sau al Partidului Comunist.

21 decembrie a fost momentul am hotărât să nu particip sub nicio formă la şedinţele de condamnare şi atunci m-am regăsit în stradă şi am fost printre cei care au rămas în stradă mult timp în Piaţa Universităţii şi după Piaţa Universităţii.

Rep.: Nu aţi făcut politică până în Revoluţie?

E.C.: Nu. Şi sigur imediat după 22 decembrie, când studenţii au schimbat vechea conducere a Universităţii, am fost ales de colegii mei şi de studenţi în primul rând, care atunci au avut dreptul să aprecieze ei profesorii, am fost ales mai întâi, imediat după ce rectorul a fost alungat de studenţi în primul triumvirat care a condus Universitatea: Manolescu, un profesor de la matematică Crsitescu şi cu mine. Şi sigur după aceea, în primele alegeri, am fost ales pro-rector, apoi rector, dar în ambele alegeri, aşa cum era atunci, se stabilise primul regulament după Revoluţie, aveai nevoie şi de un vot moral, şi în ambele cazuri, ca prorector şi rector, am avut în unanimitate votul moral al Ligii studenţilor care atunci se forma şi cred că şi până astăzi este una din cele mai importante aprecieri pe care am primit-o, deşi eram cunoscut ca un profesor foarte dur la examene.

Rep: Aveaţi aşteptări de la Revoluţie şi să ne spuneţi dacă s-au împlinit?

E.C.: Toate idealurile pentru care noi am luptat atunci s-au îndeplinit, chiar mai mult decât credeam, pentru că noi atunci strigam în stradă pentru alegeri libere şi am avut alegeri libere. Noi strigam atunci pentru libertate de expresie şi de deplasare şi am obţinut. Avem şi libertate de expresie, şi de deplasare. Noi vroiam atunci capitalism, democraţie. Avem şi capitalism şi democraţie. Şi, sigur, dintre toate în primul rând avem libertate, dar nu cred că am ştiut totdeauna ce să facem cu ea, pentru că aceasta este proba pe care cred că n-am trecut-o, şi, de aceea, după 20 de ani, avem instituţii democratice, dar ele nu funcţionează, avem legi democratice, dar nu se respectă, avem economie de piaţă funcţională, dar care are o componentă subterană uneori mai puternică decât cea vizibilă. Avem o presă liberă, dar care manipulează şi minţile şi conştiinţele. Şi cred că ceea ce poate caracteriza societatea românească astăzi nu este nici criza economică, nici criza politică, nici chiar o criză socială în ciuda unor nemulţumiri, ci este o profundă criză morală.

R: Legat de acest răspuns, unde de află societatea românească acum, la 20 de ani de la Revoluţie?

E.C.: Într-un conflict cu ea însăşi. Într-un conflict permanent şi asta explică de ce această frustrare generalizată a celor care ar avea motive, a celor care n-ar avea motive, pentru că, chiar dacă am cucerit parţial şi adevărul despre Revoluţie, reconcilierea nu se produce numai prin adevăr, el trebuie şi asumat şi trebuie şi completat cu o căinţă. Această căinţă nu a existat niciodată, ci dimpotrivă a fost înlocuită de o agresivitate a celor care trebuiau să-şi asume o responsabilitate şi politică, şi morală, chiar atunci când cea penală nu a funcţionat.

R: Mai e valabilă profeţia lui Brucan, că românilor le trebuie 20 de ani să înveţe democraţie?

E.C.: În general, mă agasează această permanentă invocare a profeţiei lui Brucan. L-am cunoscut bine, în toate ipostazele lui. Era un personaj cinic şi crud, un comunist cu spoială capitalistă care a lucrat şi ca agent al mai multor puteri, aşa încât în niciun caz nu-l văd în chip de instanţă morală.

Aprecierea aceea a fost făcută cu o nuanţă de dispreţ, dar în general pe mentalitatea românească funcţionează acest paradox de aroganţă şi umilinţă, şi între agresivitate şi laşitate. Cred că astea sunt de fapt elementele care ne fac din când în când să preluăm anumite sintagme oarecum emblematic, dar fără a face nimic pentru a le schimba.

Este în aceeaşi situaţie cu mult prea des citata afirmaţie a lui Poincaré: "Suntem la porţile Orinetului unde totul e luat uşor!". N-aveam nimic..., e deja aproape un secol de când puteam face ceva pentru o abordare mai serioasă a evenimentelor. Aşa cum şi acum nu cred că cei 20 de ani scurşi pot să fie priviţi nici într-o perspectivă nihilistă, care este total neproductivă şi este un amestec de ticăloşie şi prostie, dar nici să fie o bază pentru un populism care de fapt este inamicul cel mai perfid al democraţiei.