Video INTERVIU: Iliescu: Încă 20 de ani până când România va fi echivalentă cu media Europei dezvoltate

Reporter: Ce funcţie aveaţi la Revoluţie?

Ion Iliescu: Eram directorul Editurii Tehnice.

Rep.: Ce făceaţi în acele zile sau în zilele premergătoare?

I.I.: Editura Tehnică e o editură de tradiţie, care s-a născut prin anii '50 şi a desfăşurat o amplă activitate de elaborare de lucrări pentru muncitorii din industrie, pentru personal mediu tehnic şi pentru ingineri, ca şi pentru specialiştii diverselor domenii. A fost o editură prestigioasă, a scos lucrări de mare importanţă. Deci atunci lucram în Editura Tehnică. Printre altele aveam şi câteva lucrări care se executau la tipografia din Timişoara. De aceea, pe 17, dimineaţa, spre exemplu, unul dintre redactori urmărea o lucrare care trebuia să vină să fie tipărită la Timişioara. Şi în dimineaţa zilei de 17, telefonând ca să se intereseze de mersul cărţii, a avut un foarte scurt dialog cu cineva din partea tipografiei, care a vorbit despre faptul că se aud împuşcături în oraş şi că în Timişoara e prăpăd. Şi s-a întrerupt legătura telefonică. Deci am avut un semnal - direct, nemijlocit - întâmplător, prin acest contact telefonic cu izbucnirea revoltei, pe de o parte, iar pe de altă parte cu începutul reprimării revotei populare de la Timişoara.

Rep: Ce aşteptări aţi avut?

I.I.: Atunci toţi aşteptam această schimbare. Era lucrul care plutea în atmosferă. Pe de o parte, se mişca lumea în jurul nostru. În toate celelalte ţări existau asemenea semnale, informaţii, în timp ce la noi eram cu toţii apăsaţi de o atmosferă de control, de suspiciune, de supraveghere, combinată cu agravarea continuă a condiţiilor de viaţă ale oamenilor, în plan economic, în plan social: lipsa alimentelor pe piaţă, cozile acelea imense la carne, la pâine, la urechi de porc, la gheare de pasăre, şi căldură puţină, şi aşa mai departe. Deci fierbea societatea românească. Era clar că era o incărcătură uriaşă care trebuia să izbucnească. Noi n-am avut şansa altora. Polonezii au mers la dialog între guvernare şi opoziţie, cehii vorbesc de Revoluţia lor de catifea, bulgarii au avut temeritatea să îl înlăture pe Teodor Jivkov. A fost meritul chiar conducerii de partid al lor. La noi, conducerea de partid a stat până în ultimele clipe alături de Ceauşescu. Şi Ceauşescu şi-a permis în noiembrie să facă un Congres cu tot circul corespunzător vremii, cu cultul acela jenant al personalităţii. Deci, până la urmă, s-a produs un lucru inevitabil. Iar toată lumea ce-a dorit? Libertate în primul rând, pentru că era încorsetată libertatea de gândire, de exprimare, de manifestare, de organizare, trecerea de la dictatură spre democraţie, de la sistemul monopartid şi sistemul partid-stat spre pluralism politic şi alegeri libere, o nouă Constituţie şi aşa mai departe.

Şi, pe de altă parte - modificări de substanţă în economia centralizată de stat dirijată de birocraţia de stat spre o economie liberă performantă, să ne aliniem la lume şi să înlăturăm izolarea politică în care se afla România de circa zece ani de zile. Eu cred că, în esenţă, aceste aşteptări şi obiective ale Revoluţiei s-au îndeplinit.

Însă foarte multă lume are motive de nemulţumire, pentru că au apărut fenomene pe care lumea nu le aştepta în asemenea măsură. Ştiam că va fi greu. Şi mai ales procesul cel mai greu a fost reformarea economiei naţionale, alinierea ei la economiile performante din Europa de Vest. Din acest punct de vedere s-a pierdut mult, s-a prăbuşit o anumită structură economică, au apărut elemente noi. Acum sectorul privat este predominant în economia noastră. S-a făcut cu greutăţi şi cu fenomene negative. Iar fenomenul în plan social cel mai negativ este că cunoaştem aceleaşi consecinţe pe care le-a cunoscut în istoria ei economia capitalistă, în faza ei de acumulare primitivă de capital, cu polarizarea socială stridentă. Şi ceea ce jenează cel mai mult, ceea ce revoltă cel mai mult populaţia este că s-a produs această polarizare: acumularea de bogăţie în rândul unei minorităţi şi menţinerea sărăciei pentru categorii foarte mari de oameni.

Rep: Mi-aţi anticipat o întrebare. Unde credeţi că se află societatea românească în acest moment?

I.I.: Pe de o parte, am făcut paşi înainte în mai toate aceste domenii şi, mai ales în planul poziţiei externe, am reuşit să realizăm o conjugare a efortului tuturor forţelor politice în jurul unor programe şi a unor strategii de integrare în UE şi NATO. Asta ne-a creat o nouă deschidere. Chiar şi problemele grele, de ordin social, prin înlăturarea îngrădirilor pe care le aveam în trecut - românii nu puteau să se mişte, trăiam în aşa-zisul lagăr socialist, eram ţări frăţeşti dar românii nu puteau să circule cu uşurinţă în ţări vecine, nici măcar în Modova. Ori acum s-a creat această posibilitate, se circulă liber prin Europa. Şi unii şi-au găsit posibilităţi, pierzând locurile de muncă în ţară, să lucreze în Italia, în Spania, în Franţa. Dar nu e o fericire, oamenii nu pleacă din prea multă mulţumire, ci pentru că îşi pierd locurile de muncă sau nu găsesc satisfacţie în ţară.

Într-un fel, repetăm istoria Italiei de după război, a Greciei, Spaniei, Portugaliei, ţări care au cunoscut asemenea exod după război, care acum au devenit receptoare pentru asemenea imigrări, inclusiv pentru români. Deci, cunoaştem şi noi nişte procese cu care s-a confruntat şi se confruntă omenirea şi astăzi.
Deci, apropo de cei 20 de ani, procesul în sine, de transformare radicală a societăţii, trecerea de la o calitate la alta s-a dovedit foarte complicat. Şi mai ales factorul cel mai inerţial este mentalitatea umană. Pe planul mentalităţilor, progresele sunt mult mai lente şi rămâne pentru noi o temă a generaţiilor viitoare. Probabil că vom mai trăi alţi 20 de ani de zile în care să ne săltăm, că avem problema fundamentală a României - decalajele enorme care ne despart de ţările dezvoltate. Este o moştenire istorică mai veche. Noi ca stat naţional ne-am născut după primul război mondial, în timp ce Europa avea ani de existenţă a statelor naţionale. Această rămânere în urmă pe planul dezvoltării istorice se reflectă şi în nivelul de viaţă economică, şi în nivelul de viaţă culturală a oamenilor, în infrastructuri, grad de civilizaţie, lipsa drumurilor moderne, alimentări cu apă pentru foarte multe localităţi. Deci sunt de făcut eforturi în continuare pentru a consolida şi baza materială a dezvoltării noastre, fundamentele economice ale unei economii moderne, să folosim oportunităţile pe care i le oferă calitatea de mebru al Uniunii Europene - şi aici administraţia noastră are multe neajunsuri. Deci rămân foarte multe probleme, deziderate, şansa egală pentru toţi. Că egalitate nu va fi niciodată, dar măcar şanse egale, mai ales pentru copii şi pentru tinerii ţării. Rămâne un deziderat pe care trebuie să îl urmărim cu consecvenţă şi într-un cadru unitar de eforturi ale tuturor.

Rep: A avut dreptate Brucan când a vorbit despre cei 20 de ani?

Într-un fel, da. Cu toţii eram convinşi că în 20 de ani nu vom ajunge la nivelul ţărilor dezvoltate europene. Pornim cu un mare handicap. S-a prăbuşit o lume, un sistem, o economie. Erau întreprinderi industriale construite într-o anumită conjunctură cu sistem de subvenţii de la stat - era un sistem de redistribuire prin planificare economică - a profiturilor realizate de anumite sectoare economice şi unităţi economice, spre altele care produceau cu costuri mai mari decât preţurile de livrare a mărfurilor. A fost o primă realitate cu care ne-am ciocnit imediat, că n-am mai putut să menţinem acest sistem centralizat. S-a descentralizat economia şi după câteva luni de zile au început toţ să ceară de la Guvern sprijin. A trebuit să liberalizăm preţurile şi a apărut această realitate: creşterea preţurior, inflaţia, industria - astăzi, valoarea producţiei ei este cam 50% anul acesta faţă de nivelul din 1989, anul trecut era 60%, acum a scăzut, agricultura - s-au prăbuşit cooperativele. Era un cadru de organizare modernă a exploataţiilor agricole. Prăbuşirea lor s-a datorat tarelor pe care le moştenise. Intervenţia brutală administrativă pe vremea lui Ceauşescu în piaţa cooperativelor a slăbit coeziunea cooperatorului cu cooperaţia. Nu mai privea ţăranul, membru cooperator, ca fiind a sa această cooperativă, ci ca fiind unitate de stat. N-au făcut asta ungurii, cehii şi nemţii. La ei cooperativele s-au consolidat ca unităţi economice puternice. Astăzi, în Germania, spre exemplu, fermele familiale din Germania federală nu fac faţă competiţiei cu cooperativele din landurile din Est, din RDG.

Noi am avut aceste structuri. În loc să le adaptăm, să le perfecţionăm, să dăm esenţa a ceea ce înseamnă o cooperativă - cooperativa este domeniu privat, este asociaţie liberă, a micilor producători. Şi pe calea cooperaţiei Mihalache recomanda exemplul Olandei, care prin cooperaţie a ridicat agricultura olandeză la nivelul cel mai înalt în Europa. Cooperaţia e puternică în Franţa, în Italia, în multe alte ţări europene. Noi în loc să păstrăm, să consolidăm, să adaptăm, să modernizăm ceea ce avem, am procedat la această fărâmiţare şi acum va dura timp până să creeăm asemenea structuri de exploataţii agricole care să fie benefice ţării, agriculturii, ca sector economic, ţăranilor, satului românesc. Deci, iată probleme care au apărut în acest proces de transformare.

Rep.: Riscaţi o profeţie?

I.I.: V-am spus că vor fi încă 20 de ani până când - generaţiile de atunci - să trăiască într-o Românie care să fie echivalentă cu media Europei dezvoltate.

(Interviu realizat de Liviu Dădăcuş, liviu.dadacus@mediafax.ro)