Ion Cristoiu, despre parti-pris-ul politic al preşedintelui: Klaus Iohannis nu vrea să schimbe Constituţia. Preferă s-o încalce

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că ar fi normal ca România să devină republică prezidenţială pentru armonizarea Constituţiei cu realitatea şi pentru a pune capăt şmecheriilor electorale la care s-a dedulcit şi Klaus Iohannis: se implică în bătălia politică internă, conduce practic Guvernul, cu care ţine şedinţe la Cotroceni şi când iese prost răspunde Guvernul.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Conferinţa de presă de miercuri, 9 septembrie 2020, a fost de la un capăt la altul un lung şir de momente de campanie electorală angajată de preşedinte în favoarea unui partid politic: PNL. Culmea a fost atinsă prin prezentarea PNL drept principal partid al ţării şi drept cîştigător al alegerilor locale la un scor zdrobitor:

<Partidul Naţional Liberal este fără doar şi poate cel mai important partid în ziua de astăzi pe scena politică din România şi trebuie să demonstreze acest lucru şi la alegerile locale. Eu mă aştept la un rezultat record din partea Partidului Naţional Liberal, mă aştept să aibă mai mulţi aleşi locali, mai multe primării, mai multe consilii judeţene decît au avut vreodată în ultimii 30 de ani.>

Se ştie că una dintre figuraţiile partidelor în campania electorală constă în supralicitarea forţei şi mai ales a rezultatului pe care-l va obţine. Vom bate, vom zdrobi sînt slogane folosite şi la fotbal pentru a insufla încredere membrilor echipei. Miercuri, 9 septembrie 2020, această agitaţie electorală n-a fost întreţinută de liderii PNL, ci de şeful statului.

Intervenţia făţişă de la tribuna Palatului prezidenţial a lui Klaus Iohannis în campania electorală pe post de chibiţ gălăgios e o premieră în istoria postdecembristă şi un nou pas către transformarea pe şest a preşedintelui din şef de republică semiprezidenţială în şef de republică prezidenţială. Spun nou pas, deoarece procesul a început din mandatul lui Traian Băsescu, mai precis din ziua istorică de 6 ianuarie 2005, cînd noul preşedinte, Traian Băsescu, ataca în public, printr-un interviu în Adevărul un partid politic, PDSR, şi defăima un alt partid, numindu-l soluţie imorală, PUR al lui Dan Voiculescu.

Scriam la un moment dat despre acest moment:

<A produs senzaţie premiera înregistrată postdecembrist, prin interviul din Adevărul: Un preşedinte ataca partide politice !

Pînă atunci un asemenea gest era de neconceput. Constituţia stabilea clar că Preşedintele trebuie să se păstreze deasupra partidelor politice.

În mandatul 1992-1996, cînd Ion Iliescu a fost trecut pe un afiş al PDSR, presă, Opoziţie, s-au năpustit să-l condamne.

Păstrarea Preşedintelui deasupra bătăliei dintre partide – ipostază cerută de Constituţie – era la vremea respectivă o axiomă de talia celei despre Rotunjimea Pămîntului.

De această condiţie a ţinut cont ulterior Emil Constantinescu. Asemenea lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu a îndrumat CDR. A făcut-o însă discret, evitînd încălcarea făţişă a Constituţiei.>

Pînă atunci nici un preşedinte nu şi-a permis să coboare din înălţimea funcţiei prezidenţiale în arena chelfănelii politice interne. Din nefericire, CCR, ca de obicei supusă puterilor clipei şi nu puterii care e Eternitatea, a dat dreptate lui Traian Băsescu prin decizia din 28 ianuarie 2005. Motivul frizează ridicolul. Cică preşedintele, cetăţean fiind, are dreptul la opinie. O motivare penibilă, tipică motivărilor de slugărnicie. Un om ajuns demnitar nu mai e pur şi simplu un cetăţean. E un cetăţean supus anumitor reguli. Pilotul aflat la manşa avionului la aterizare nu e un simplu cetăţean, e un cetăţean responsabil de vieţile celor din avion şi prin urmare nu se poate pune pe băut în timpul serviciului pe motiv că are libertatea de a da o duşcă. Aşa şi preşedintele. El nu beneficiază de libertatea de expresie, deoarece vorbele sale au tăria faptelor. Dacă preşedintele ar avea libertatea de expresie, atunci el ar putea ataca pe Facebook partenerii strategici, sau ar putea elogia dictaturile susţinînd c-a făcut-o în calitate de cetăţean. 

 Pe parcursul celor două mandate introducînd în postdecembrism conceptul de preşedinte jucător, Traian Băsescu a început în forţă procesul de depărtare a funcţiei de preşedinte de la prerogativa constituţională de arbitru al vieţii politice interne. Klaus Iohannis a desăvîrşit acest proces. În cei şase ani de mandat, el s-a manifestat ca preşedinte al unei republici prezidenţiale. În prima parte a lui 2020 el a condus de la Cotroceni în chip public manevrele de declanşare a alegerilor anticipate. Deşi Constituţia prevede clar condiţiile aparte în care preşedintele poate interveni în activitatea Guvernului, Klaus Iohannis a practicat chemarea miniştrilor la Cotroceni cu care a lucrat în ipostaza de preşedinte de republică prezidenţială.

Cum s-a ajuns aici?

Prin specularea unei realităţi fanariote a României.

Spiritul public în România se defineşte prin ceea ce eu am numit Sindromul focului de paie. Opinia publică se aprinde repede, arde cu vîlvătăi, după care se stinge la fel de repede. Dacă în răstimpul de aprindere, celui care a provocat scandalul nu i se întîmplă nimic, respectivul e salvat. Mult mai grav, el sau altcineva va considera absenţa unei sancţiuni drept acceptul opiniei publice c-a procedat corect. Şi din acel moment, el sau altcineva, va repeta ilegalitatea fără ca de data asta opinia publică să tresară. La fel s-a întîmplat şi cu transformarea funcţiei semiprezidenţiale în funcţie prezidenţială. Convocarea miniştrilor la şeful statului, ca şi cum România ar fi o monarhie constituţională, a surprins prima dată. Cum lui Klaus Iohannis nu i s-a întîmplat nimic, convocarea miniştrilor a devenit o normă acceptată ca şi cum ar fi una legală. La fel s-a întîmplat şi cu substituirea miniştrilor de către Klaus Iohannis în conferinţele de presă despre Pandemiei. Încălcarea Constituţiei a fost trecută cu vederea prima oară. A doua oară a părut drept regulă constituţională.

 Sindromul Focului de paie nu e singura explicaţie a depărtării tot mai mari a preşedintelui de limitele impuse de Constituţia Republicii semiprezidenţiale. 

O altă explicaţie trimite la viziunea românilor despre funcţia de preşedinte. Schizofrenică în multe dintre articolele sale, Constituţia din 1990 atinge paranoia în cazul republicii semiprezidenţiale. Preşedintele României e ales prin vot direct şi universal. În materie de voturi e demnitarul care beneficiază de simpatia celor mai mulţi dintre români. S-a încercat să se renunţe la o asemenea formulă de alegere. Reacţia românilor a fost categoric contra. De ce? Pentru că românii văd în preşedinte un Tătuc. Fireşte, asta nu e bine, nu e democratic, nu e modern, dar în materie de politică internă a unei ţări analistul trebuie să ţină cont şi de specificul poporului. Nevoia de Tătuc se exprimă în transformarea alegerilor prezidenţiale în momente de răscruce ale naţiei. 

Prin urmare, odată ajuns la Cotroceni, preşedintele Republicii îşi dă seama că s-a zbătut degeaba să obţină voturile românilor. Deşi cel mai votat demnitar din România, deşi cel mai vizibil, deşi omul de la care naţiunea, bolnavă de tătuc, aşteaptă să se implice în actele de guvernare, coborînd deseori, cum a fost în Pandemie, cu intervenţiile publice pînă la nivelul unui secretar de stat, nu poate face mare lucru. Condiţia de preşedinte de Republică semiprezidenţială face din el un leu care nu poate trece de zgîrîiturile unei pisici. Preşedintele ajunge în fruntea ţării ca reprezentant al unui partid. În campania electorală el se confruntă cu trimişii celorlalte partide. Bătălia electorală e şi o bătălie între partide. În majoritatea cazurilor, opţiunea Poporului ţine cont şi de partidul al cărui candidat a fost preşedintele. După alegeri, preşedintele demisionează din partidul care a luptat din greu să-l trimită la Cotroceni. Constituţia din 1990 îi cere să nu fie membru al unui partid şi fireşte, să nu acţioneze ca membru al unui partid. Poate rămîne însă preşedintele neutru faţă de bătălia politică partide în care partidul său e angajat după prezidenţiale? E greu de presupus că da. Preşedintele a ajuns la Cotroceni pe baza programului politic al partidului care l-a trimis în campanie. Iată-l însă pe preşedinte obligat să nu intervină în bătălia pe plan intern cînd politica pentru care s-a bătut să ajungă la Cotroceni e pusă la îndoială de adversarii politici.

Realitatea celor 30 de ani de postdecembrism arată că nici un preşedinte n-a rezistat tentaţiei de a se implica în bătălia politică internă, de a conduce Guvernul Meu. Primii preşedinţi au făcut-o discret, temători să nu încalce Constituţia. Ultimii – Traian Băsescu, Klaus Iohannis- n-au mai avut aceste prudenţe. Ar fi normal ca România să devină republică prezidenţială. S-ar pune astfel de acord Constituţia cu adevărul vieţii. Am avea un preşedinte care s-ar implica oficial în conducerea Guvernului, dar care ar răspunde electoral pentru asta. La ora actuală poziţia preşedintelui e o imensă şmecherie. Se implică în bătălia politică internă, conduce practic Guvernul, cu care ţine şedinţe la Cotroceni, dar de răspuns cînd iese prost răspunde Guvernul. O şmecherie care-i place lui Klaus Iohannis. Aşa se explică răspunsul dat de Klaus Iohannis la întrebarea pusă de Iosif Buble de la stiripesurse. ro la conferinţa de presă din 26 august 2020:

<Pentru că s-au pus toate întrebările despre măşti şi stare de alertă, vreau să văd simplu, pentru că au fost puse foarte multe opinii politice: dumneavoastră, în calitate de Preşedinte al României, credeţi că ar trebui modificată Constituţia astfel încât Preşedintele României să fie un om politic, să fie membru de partid?

Klaus Iohannis: Cred că Preşedintele poate să fie sau să nu fie membru de partid. După părerea mea, nu prea contează. Important este cum acţionează Preşedintele şi eu cred că este important - şi aşa mă străduiesc - să acţioneze pentru România şi pentru români.>

Din cîte se vede, Klaus Iohannis moare să fie preşedintele tuturor românilor pe hîrtie, şi în realitate să fie preşedintele PNL.

Nu vrea să schimbe Constituţia. Preferă s-o încalce”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro