Ion Cristoiu: Mecanismul comunist al Partidelor postdecembriste

Primul meu comentariu politic postdecembrist a apărut în 19 ianuarie 1990, pe prima pagină a primului ziar particular din România – Observator ؘ– scos de Octav Buruiană.

Oricît ar părea de ciudat tinerilor de azi, formaţi la şcoala anticomunismului propagandistic, în presa comunistă veritabilii profesioniştii erau cunoscuţi şi chiar admiraţi de confraţi. Se întîmpla asta cu Eugen Barbu, cu Dinu Săraru, cu Ecaterina Oproiu, cu Adrian Păunescu. Dintre foştii şefi de gazete, Dumitru Popescu şi Eugen Florescu se bucurau de faima unor profesionişti ai condeiului.

Mă număram printre cei recunoscuţi ca buni făuritori de gazetă (contribuisem sau recontribuisem la publicaţii precum Echinocţiu, Amfiteatru, Secvenţa, Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului şi Teatrul,

Aşa se explică de ce, demisionînd din fruntea revistei Teatrul în urma invitaţiei venite de la noul C.C. al PCR (consiliul FSN), am primit rapid invitaţii să mă implic în presa independentă, care atunci se înfiripa.

Nu-mi amintesc de unde mă ştia Octav Buruiană.

Cum se grăbise să ceară colaborarea şi unor scriitori care o făcuseră pe dizidenţii anticomunişti (evident, din clipa în care Ceauşescu înţărcase vaca bugetară din care sugeau scriitorii noştri!), unii dintre aceştia şi-au exprimat supărarea de a fi colegi de ziar cu un compromis precum Ion Cristoiu.

Octav Buruiană n-a ţinut cont de supărarea lor.

Cum colaborarea era remunerată, nici ei n-au continuat cu supărarea.

Ce ţi-e şi cu anticomuniştii ăştia!

Cînd voi avea timp, voi scrie pe larg despre afacerea care a fost pentru mulţi şmecheri anticomunismul tendenţios, un soi de bolşevism întors pe dos.

Cunosc un aşa-zis istoric dedicat anticomunismului absolut, care a sfîrşit prin a fi candidat pe listele unui Securist absolut!

Comentariul meu din 19 ianuarie 1990 se intitula:

PCR – definitiv compromis. Un argument

Plecînd de la interviul în care Ion Gheorghe Maurer istorisise la TVR cum s-a decis de cîţiva inşi doar, desemnarea lui Nicolae Ceauşescu drept Conducător al PCR după moartea lui Gheorghiu-Dej, scriam:

„Ei bine, hotărîrea care aducea la conducerea partidului şi, în cele din urmă, a ţării, un viitor dictator, ne-a fost înfăţişată de domnul Maurer ca rezultatul unei simple afaceri între cîţiva inşi. Telespectatorii se vor fi întrebat de îndată, nu fără tulburare:

Bine, bine, dar era vorba de o organizaţie de milioane de membri şi, de fapt, de interesele unei ţări întregi, nicidecum de cele ale unui cătun din creierii munţilor. Este oare posibil ca o hotărîre esenţială pentru soarta atîtor oameni să fie rezultatul unei intrigi de cabinet? E posibil ca la o asemenea decizie să nu-şi fi spus realmente cuvîntul întreg partidul, întreaga ţară? Sau, nu exagerează cumva domnul Maurer, încercînd să-şi asume un rol pe care nu l-a avut?

Nu, intervievatul nu exagerează.

Nu este exclus, desigur, ca faptele să se fi desfăşurat astfel. Putem presupune, de pildă, că Nicolae Ceauşescu a fost „decis” de cele două aripi, Stînga şi Dreapta, aflate în bătălia pentru afirmarea propriilor candidaţi: Alexandru Drăghici şi Gheorghe Apostol. Oricum, ce-a urmat e îndeobşte cunoscut. Ceauşescu, «tînărul» care părea iniţial uşor de manevrat, a reuşit să-i biruie pe toţi.

Indiferent de desfăşurarea lor, esenţa faptelor din 1965 rămîne aceeaşi:

Luarea unei decizii politice majore nu în urma unei dezbateri în întreaga ţară, ci a unor combinaţii de culise.

Falimentul comunismului îşi găseşte aici una dintre explicaţii. Principiul centralismului democratic, specific Partidului Comunist, a dus, fatal, în relativ scurt timp, la restrîngerea primejdioasă a cercului de luare a deciziilor. Nu numai în cazuri precum alegerea Secretarului general, dar şi în altele, la fel de importante, mecanismul decizional a rămas străin masei membrilor de partid. Luate în urma unei bătălii de cabinet, din care puţine lucruri răzbăteau în afară, aceste hotărîri erau pur şi simplu aduse la cunoştinţa partidului şi, dat fiind monopolul puterii, ele se aplicau necondiţionat.

Acest transfer al puterii de decizie de la partid la cîţiva inşi a avut efecte dezastruoase asupra viabilităţii politice a Partidului Comunist. Cîtă vreme deciziile nu urmau logica vieţii, ci logica maşinaţiunilor de pe culoarele Comitetului Central, coeficientul de eroare în raport cu adevărul realităţii creştea enorm. În acelaşi timp, aplicarea acestor hotărîri luate de alţii, care nu corespundeau nici opiniei, nici intereselor marii mase de membri, nu putea fi decît lipsită de vigoare, deci, de eficienţă.

Fără să vrea, domnul Ion Gheorghe Maurer a adus un argument hotărîtor împotriva conceptelor, practicilor şi însăşi existenţei partidului din a cărei conducere a făcut parte.“

Recitind azi acest text, înscris într-o dezbatere ce se înfiripase imediat după 22 decembrie 1989, în scurt timp curmată de năvala anticomunismului primitiv, îmi vine să rîd în hohote.

Ce prost eram!

În ianuarie 1990, acum cîteva decenii, vedeam în absenţa autenticei democraţii interne principala cauză a falimentului PCR.

Privind în urmă, denunţam luarea unor decizii într-un cerc îngust, străin marii mase a membrilor de partid, hotărîri ivite fie din hachiţele şefului de partid, fie din intrigile camarilei din jurul lui.

Şi puneam, evident, acest mecanism absurd de luare a deciziilor pe seama Partidului Comunist Român.

Dacă aş fi privit înainte, la anii care aveau să urmeze, nu cred c-aş mai fi scris şi publicat articolul din 19 ianuarie 1990.

Aş fi ştiut că deciziile din partidele democratice româneşti nu se iau altfel decît se luaseră timp de decenii în PCR.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro