Ion Cristoiu: Seducţia exercitată de Ion Iliescu asupra feseniştilor, a fesenistelor mai ales, era reală

Din ianuarie 1990 şi pînă în decembrie 1996, cînd a venit la putere Emil Constantinescu, m-am afirmat ca adversar nemilos al regimului Iliescu. Ostilitatea mea s-a născut încă de la finele lui decembrie 1989. Entuziasmul deşănţat cu care se trecuse peste noapte de partea noului stăpîn, cînd pînă mai deunăzi Fostul se bucura de canistre de parfum zilnic, mi se păruse suspect. Nu era în măsură să mă încînte nici mişcarea prin care peste tot, în fabrici, ateliere şi redacţii, în oraşe şi orăşele se constituia organizaţia numită Frontul Salvării Naţionale.

Ca adversar al FSN mai întîi şi al PDSR (urmaşul FSN-ului în linie dinastică), mai apoi, am ştiut doar ceea ce se întîmpla de partea asta a baricadei, în rîndurile demonstraţilor din ţară, în redacţiile (putem să le numărăm pe degete) al presei de Opoziţie şi, chiar dacă puţin, în sediile partidelor adversare Frontului. N-aveam habar de ceea ce se întîmpla şi se încerca sufleteşte de cealaltă parte a baricadei, nu atît în Palate, cît mai ales în conştiinţa FSN-iştilor simpli, cei care participau la contrademonstraţii, iscăleau adeziuni în presa FSN, se îmbulzeau la uriaşele mitinguri pentru sprijinirea lui Ion Iliescu. N-aveam habar, pentru că vremurile erau de aşa natură că un ins aşezat de o parte a baricadei n-avea cum să înţeleagă un ins aflat de cealaltă parte, dar mai ales n-avea cum să intre în dialog cu el fără riscul de a încheia colocviul cu picioare în fund administrate reciproc.

După ce PDSR şi Ion Iliescu au picat de la Putere, am parcurs cu atenţie de istoric memoriile unora dintre cei implicaţi la vîrf de cealaltă parte a baricadei:

Ion Iliescu, Petre Roman, consilierii prezidenţiali, Paul Dobrescu şi Iosif Boda.

N-au reuşit să mă convingă de adevărul celor întîmplate în FSN şi, mai apoi în PDSR:

1) Aparţinînd unor politicieni cu funcţii în vremurile de glorie ale Frontului, am suspectat aceste mărturii de nesinceritate politicianistă.

2) Mă interesa să aflu ce se petrecea, la vremea respectivă, nu la vîrf, ci la bază, în rîndurile activiştilor şi membrilor FSN din oraşe şi judeţe.

Daniela Popa, fostă preşedinte a Partidului Conservator, ieşită din politică în împrejurări nelămurite, a tipărit în 2007 un volum cu subţirimi elegante, de plachetă de versuri aiurea, intitulat:

Paşi pe nisip.

Spun, aiurea, deoarece un astfel de titlu, plantat pe o copertă cu puternice sugestii lirice (o persoană feminină dormind, despletită, pe nisipul unei plaje), trimite la o carte de firimituri poetice, ale unui autor destul de lipsit de simţul măsurii ca să creadă că tresăririle sale intime trebuie să fie cunoscute de alţii.

Volumul e însă o carte de memorii.

Memoriile unei simple membre a FSN în primele luni ale lui 1990, aleasă în martie 1990 secretar al organizaţiei municipale Târgovişte, iar în vară, vicepreşedintă a organizaţiei judeţului Dâmboviţa.

La scrutinul din 20 mai 1990, Daniela Popa a devenit deputat pe listele FSN.

Desigur, ulterior, ea a făcut carieră în FSN, s-a aşezat ca vîrf de lance al grupării Iliescu în clipa rupturii de Petre Roman, a fost parlamentar în mai multe legislaturi.

Pînă la a ajunge o profesionistă a politicii, autoarea a fost, totuşi, o FSN-istă de rînd, activînd în provincie şi – lucru deosebit de important – fără o experienţă politică anterioară lui 1989.

Sunt astfel suficiente motive pentru a citi actele şi trăirile sale din 1990 ca fiind ale unui militant simplu.

Aşa cum spuneam mai sus, situarea de o parte a baricadei nu mi-a dat posibilitatea să ştiu ce se întîmplă în rîndurile celor aflaţi de cealaltă parte a baricadei.

Eram convins că trăirea sinceră a credinţei politice, convingerile profunde, într-un cuvînt militantismul autentic se găseau doar la cei ce strigau din stradă:

Jos Frontul!

Pe ceilalţi, deşi i-am întîlnit manifestîndu-se la contrademonstraţia din 29 ianuarie 1990, la apărarea Guvernului în seara lui 13 iunie 1990, îi bănuiam de a nu fi sinceri. Puneam prezenţa lor în stradă, dar mai ales agitaţia lor, pe seama unui teatru prost jucat. Îmi ziceam că au fost aduşi cu convocatorul şi eram convins că, în sinea lor, împărtăşeau ceea ce scriam eu în presa vremii în criticarea Frontului şi a lui Ion Iliescu.

Placheta sa de memorii ne dezvăluie o participantă la toate mitingurile electorale ale FSN-ului din anii 1990-1992.

Autoarea denunţă violenţa adversarilor politici:

„Nu de puţine ori mi-a fost frică de comportamentul intolerabil şi de privirile pline de ură ale celor «de pe margine», ale contramanifestanţilor (…) Am fost înjuraţi, scuipaţi şi bătuţi cu stinghiile pancardelor, determinîndu-ne să ne apărăm cu mai mare înverşunare formaţiunea din care făceam parte, fără să mai conteze punctele lui slabe”.

De astă parte a baricadei fiind, nu sesizam violenţa celor din Opoziţie. Refuzam să cred cele tipărite în presa FSN-istă despre agresivitatea manifestanţilor antiguvernamentali şi antiprezidenţiali. Suspectam articolele ca aparţinînd propagandei.

Dacă mă gîndesc însă bine, Daniela Popa are dreptate. Opoziţia de la vremea respectivă producea o mai mare cantitate de agresivitate decît Puterea. Şi nu degeaba. FSN-ul domina ţara în chip zdrobitor. Faţă de o asemenea realitate, Opoziţiei, slabe numericeşte, nu îi rămînea drept armă decît agresivitatea. Asta şi explica – autoarea intuieşte exact – fanatismul FSN-ist. Impresia de asediere dă naştere la solidaritate.

Confundînd pe militanţi cu jurnaliştii contracost din presa FSN-istă ,vedeam în cultul lui Ion Iliescu expresia ipocriziei intelectuale.

Participantă la Prima Convenţie Naţională a FSN (7 aprilie 1990), Daniela Popa a dobîndit un autograf de la Ion Iliescu:

„În timpul şedinţei am străbătut sala pînă la prezidiu şi i-am cerut preşedintelui Iliescu un autograf pe platforma-program a FSN-ului, pe care scrisesem şi un mesaj pentru dînsul. Mi-a spus că mi-l aduce a doua zi. Iar a doua zi, am simţit că mă caută din priviri prin sală şi am străbătut iarăşi sala pînă la prezidiu, unde am intrat în posesia mult rîvnitului autograf”.

Seducţia exercitată de Ion Iliescu asupra feseniştilor, a fesenistelor, mai ales, era, aşadar, reală.

Culmea sincerităţii e atinsă de autoare în relatarea Mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Venirea minerilor în 14 iunie 1990 trece de mai mult timp drept un eveniment produs exclusiv de Puterea de la vremea respectivă. Pînă şi cei aflaţi atunci la şefia ţării – Ion Iliescu şi Petre Roman – o invocă drept un punct ruşinos în viaţa şi activitatea lor.

FSN-istă din Târgovişte, Daniela Popa ne dezvăluie starea de spirit a unui simplu militant din zilele respective:

„Am trăit «pe viu» şi prima mineriadă. Eram la sediul de partid, din Târgovişte cînd s-a dat pe post anunţul cu asedierea Guvernului. Nu s-a mai gîndit nimeni la familii şi s-a plecat la Bucureşti în autobuze şi autoturisme. Ne-am revenit în faţa Guvernului cînd ne-am trezit cu «mîinile goale», gata să-l apărăm”.

Explicabilă astfel reacţia militantei FSN la venirea minerilor a doua zi:

„Spre dimineaţă, vederea Bulevardului Aviatorilor luminat de mii de lămpaşe mi-a dat atunci un sentiment de siguranţă”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro