Ion Diaconescu: Adversarii politici nu-mi sunt duşmani de moarte, ci oameni cu care pot vorbi, lucra

Ion Diaconescu, în vârstă de 94 de ani şi văduv de un an, spune că s-a retras din viaţa politică, dar doar din activitate, nu însă şi în ceea ce priveşte dorinţele şi idealurile sale politice. "Din pricina vârstei, a bătrâneţii, a beteşugurilor, a suferinţelor, nu am mai putut să apar. Am dat «binecuvântări» doar de la distanţă; au venit ei la mine acasă. Însă m-am ataşat total de acest partid, pentru care am sacrificat cea mai mare parte a vieţii mele", adaugă el.

El admite că îl "doare sufletul" din cauza a ceea ce se întâmplă cu PNŢCD. "Îmi vin mereu în minte cuvintele lui Maniu (fondatorul PNŢ), care, întâlnindu-se pe un coridor din închisoare cu Coposu (n.r. - care fusese secretarul lui, pe vremea când conducea PNŢ), i-a spus: «Cornele, să nu lăsaţi partidul să moară». Lupta şi suferinţele noastre reprezintă un capital moral uriaş, pagini din istoria acestei ţări. Gândiţi-vă că atâtea personalităţi marcante - Maniu, Mihalache (n.r. - unchiul său) şi mulţi alţii - au murit în puşcărie, în chinuri, pentru PNŢ. Când compar puşcăria în care ne-au chinuit pe noi cu cele actuale, astea de azi sunt un fel de pension. Puşcăriile comuniste au fost chinurile de pe lume. Atâta suferinţă... Sigur că PNŢ are un capital şi-i păcat că se pierde", afirmă Diaconescu.

Fostul preşedinte al PNŢCD spune că datoria membrilor acestui partid este să lupte, să încerce. "Nu-i musai să ajungem la putere sau să avem miniştri sau mai ştiu eu ce, însă este obligatoriu ca principiile pentru care am luptat şi inclusiv lupta să rămână în paginile de istorie a ţării. Este foarte important. Am acumulat atâta suferinţă - atât eu, cât şi mulţi prieteni. Am stat 17 ani în puşcărie. M-au luat la 30 de ani şi m-au ţinut până la 47", spune Diaconescu.

El relatează că, după ce a ieşit din închisoare, toţi îi găseau "câte o hibă" şi abia la un an i s-a permis să lucreze la Ascensorul, unde a rămas până la pensie.

Ion Diaconescu povesteşte şi cum s-a căsătorit, la un an după ieşirea din închisoare, având nevoie de "un suport familial, nu de iubire" şi că a refuzat să aibă copii pentru că era mult prea bolnav după anii de închisoare.

El vorbeşte despre familia sa, fiind al cincilea copil din cei şapte al unui preot. "Tatăl meu, Popescu după numele de naştere, a fost preot şi a făcut mulţi copii. O soră de-a lui, căsătorită tot cu un preot, Diaconescu, m-a înfiat pe mine şi pe o altă nepoată, pentru că nu aveau copii. Deci unchiul şi mătuşa mi-au devenit părinţi adoptivi", povesteşte Ion Diaconescu.

Acum mai trăieşte doar unul dintre fraţii săi, care este preot în comuna Cândeşti din Dâmboviţa şi pe care l-a văzut ultima dată de Sfântul Ioan.

Ion Diaconescu aminteşte despre modul în care a fost refăcut Partidul Ţărănist după revoluţie. "Trecuseră două generaţii de la Maniu până atunci. Oamenii aceia nu mai erau în viaţă, doar câţiva dintre cei tineri, care mă întrebau cine a fost Maniu sau Mihalache. Am încercat să punem partidul în funcţiune, aşa cum a spus Maniu. Însă a fost greu. Au existat următoarele fenomene: noi, care la venirea comuniştilor reprezentam tineretul ţărănist, eram trecuţi de 70 de ani şi mare lucru nu prea puteam face. Al doilea fenomen a constat în faptul că, în lupta asta a noastră împotriva comunismului, ni i-am făcut duşmani pe comunişti. Atunci, la revoluţie - eveniment care nu a fost o schimbare a spectrului politic din ţară - după ce l-au omorât pe Ceauşescu şi i-au înlăturat pe alţi câţiva, au rămas în continuare aceleaşi cadre, aceiaşi oameni, precum şi ura lor împotriva noastră. Ne-au tratat tot cu reticenţă", aminteşte el.

Întrebat dacă a rămas în relaţii bune cu Ion Iliescu, Ion Diaconescu răspunde: "Da, sigur că da, dar în sensul că ne felicităm de sărbători... Nu pot spune că suntem prieteni".

El relatează şi cum s-a ajuns ca Ion Iliescu să îl sune pentru a-l felicita în fiecare an de Sf.Ion: "Acum vreo zece ani, la o astfel de sărbătoare, a venit cineva la mine şi mi-a spus: «De aici, mă duc la domnul Iliescu. Aveţi ceva să-i transmiteţi? Urări sau altceva...?»; «Păi, zic, eu să-l felicit? El e mai tânăr. El să mă felicite, nu eu». A plecat de la mine şi nu ştiu ce i-a spus, dar de atunci, Iliescu mă sună în fiecare an, să mă felicite. Cam asta este povestea".

Ion Diaconescu menţionează că, de altfel, el a întreţinut relaţii cordiale cu toţi politicienii, indiferent de orientarea lor.

"Sunt crescut în spiritul vechii democraţii, iar adversarii politici nu-mi sunt duşmani de moarte, ci oameni cu care pot vorbi, lucra...", declară fostul preşedinte al PNŢCD.

Întrebat ce politicieni de acum îi atrag atenţia, el răspunde: "Din cei de azi? Partidul nostru, fiind mai izolat, a încercat tot felul de alianţe. Trebuie duse tratative cu forţele care ne pot ajuta să punem partidul pe picioare. Trebuie să vorbim cu cei care ne pot ajuta. Chiar şi cu Băsescu, dacă intervine şi ne ajută să se facă totul drept. El are influenţă în justiţie. Există Partidul Ţărănesc, pe linia lui naturală, dar şi tot felul de alte asociaţii din astea, care derivă din el. Ei se numesc ţărănişti pentru că vor unii sau alţii să se numească preşedinte de partid... Nu numai Băsescu ne poate ajuta, ci oricine din forţele astea puternice - şi liberali, şi pesedişti, şi pedelişti. Dacă ne-ar ajuta să reintrăm în normalitate, noi am fi încântaţi. Consider că este şi datoria lor să ne sprijine să reînfiinţăm partidul. La ora actuală, s-a transformat. Trebuie să ne ajute, căci noi suntem păstrătorii acestui tezaur, adică democraţia. Pentru asta am putrezit în puşcării. Să ne ajute! Ramura asta cu Ciorbea şi Sârbu mă reprezintă".