Luptătorul, supravieţuitorul, imaculatul, blazatul şi alţii, în drum spre Palatul Cotroceni

Traian Băsescu, luptătorul

De când se ştie în politică, Traian Băsescu a fost ca maelstrom-ul. Făcător şi desfăcător de partide, bulversator de guverne şi, în ultima vreme, rezervor de prim-miniştri.

A avut la picioare, pe rând, o navă, un minister, un partid şi, în cele din urmă, un palat (prezidenţial). De-a lungul timpului, în jurul său s-a format şi a crescut un adevărat folclor, preşedintele în funcţie fiind dintre cei care stârnesc sentimente contradictorii, admiratorii şi detractorii săi fiind însă la fel de vehemenţi.

Băsescu este un frenetic al jocului politic şi a schimbărilor cu orice chip. "De-a curmezişul" este o stare de spirit naturală a locatarului de la Cotroceni.

În campania electorală a spus, fără a clipi, că nu a făcut niciun compromis şi că s-ar lipsi cu generozitate de doi ani dintr-un viitor mandat numai să se revizuiască Constituţia. Adică, printre altele, să-şi poată juca rolul de terminator de parlamentari. Să pună mai abitir la zid ceea ce numeşte faună politică.

Până atunci, este marele neînţeles, căci obiectivele sale "de interes naţional" n-au fost sprijinite de fosta majoritate parlamentară de vis şi, evident, nici de trusturile de presă ale mogulilor. Nu s-a dat în lături să-i parodieze pe jurnalişti în clipuri şi nici să spună că îi este "ruşine de ruşinea" acelora care, atunci când şeful statului îşi ia un clop pe cap sau când tunde o oaie, "au făcut emisiuni întregi la televiziuni".

Este veşnic în războaie, cu vorba tăioasă într-o mână şi Constituţia în cealaltă. Vrea să ducă nava România într-un port liniştit, dar parcă a obosit de atâtea hărţuieli. Probabil că Traian Băsescu, luptătorul, îşi alungă în fiecare zi din suflet umbra pasageră a plecatului pe scut.

Mircea Geoană, supravieţuitorul

Dacă, în 2005, cineva s-ar fi hazardat, prin unele cercuri, să-i dea viaţă lungă lui Mircea Geoană ca preşedinte al PSD, darămite să-l vadă, într-un viitor nebulos, candidat cu şanse serioase la Preşedinţie, ar fi fost privit cel puţin ciudat şi suspectat cel puţin de naivitate.

În 2009, mai timid, mai pe faţă, se pariază şi pe Mircea Geoană. Nu se poate spune că, în timp, Geoană n-ar fi gravitat sub o zodie norocoasă.

De exemplu, nu orice inginer ajunge, de la şantier şi planşeta de proiectare, ambasador în Statele Unite şi încă la o vârstă relativ tânără. După cum, nu orice ambasador, fie şi în Statele Unite, este obligatoriu ministru de Externe.

A fost o vreme, însă, când povestea frumoasă a dat în coşmar: eşecul de la Primăria Capitalei. Momentul în care aspirantul la Cotroceni s-a lovit cu nasul de pământul neprimitor al politicii băştinaşe. Şi, ca să alunge demonii acestei realităţi, împrejurările, binevoitorii şi voturile l-au făcut mai-mare peste PSD. Nu orice candidat ghinionist la Primărie il detronează pe însuşi Ion Iliescu.

Întremat de la frecuşuri şi elongaţii şi încrezător în steaua norocoasă ciclică, Mircea Geoană vrea să fie mai preşedinte decât este. După ce a făcut un stagiu de "numărul doi", să culeagă la primăvară ghiocei de pe pajiştea de la Cotroceni.

Şi pentru asta a luat ţara la picior, în strădania de a fi, în mentaluri, al tuturor. A făcut pe prim-ministrul, căci asta sugerează discursul său cam aseptic. A înghiţit în sec, călcându-şi pe ambiţii, susţinându-l pe întâiul neamţ al ţării, Iohannis. A încercat să se recicleze la capitolul umanitate. S-a străduit să fie natural. Şi a abordat inclusiv problema eternului feminin. Ba a scris si o carte. A pus totul la bătaie. Pentru că, acum, Geoană, supravieţuitorul, îşi joacă viitorul său politic.

Crin Antonescu, imaculatul de serviciu

Mai-marele liberalilor a bătut drum lung de la profesorul pletos de provincie până la obişnuitul politicii înalte. În a cărei frecventare a înregistrat lungi absenţe, negăsindu-se în starea de a sta cuminte într-o bancă parlamentară. A compensat, în schimb, prin verb, căci este priceput la înşirarea cuvintelor şi condiţia de rebel îl prindea.

Când nu a mai fost în această poziţie comodă şi a ajuns şef de partid, s-a văzut că sub vorbele curgătoare uneori sună a gol. Crin Antonescu este veşnic supărat şi neobosit în a se imagina drept o persoană aproape de ideal.

Cu sârguinţă, a veştejit coteriile de partid, sondajele "păcătoase", ameninţarea "neruşinată" a partidului-stat. Nu se combină cu mogulii, nu foloseşte subteranele şi dosarele. Pune la colţ femeile-obiect. Şi este fără cruţare faţă de adversari, pe care îi ofileşte cu vorbe tari, de felul: milogeli, caraghioslâcuri, nesimţire politică, dictatură bolşevică. Curios pentru cineva care face atât caz de bunul-simţ (inclusiv verbal).

În schimb, de la înălţimea intransigenţei sale, şeful liberal îl susţine necondiţionat pe candidatul perfect de premier Iohannis şi, lăudabil, îşi iubeşte nelimitat consoarta. Corolarul acestei strădanii obositoare este dat de credinţa lui Antonescu că, de fapt, de el se teme Traian Băsescu. Şi a pedalat pe câştigul pe care i-l poate aduce, prin contrast, promovarea de zor a propriei imagini luminoase, de cavaler fără teamă şi prihană.

În campanie, uneori, Crin Antonescu a părut că dă bătălii de unul singur, dar şi cu armata oamenilor cinstiţi, care, vai, rămân acasă şi nu votează. Candidatul imaculat este conştient că are nevoie de o prezenţă bună la vot şi a folosit fără preget, aproape până la tocire, realul său talent de a înşira vorbele ca mărgelele.

Sorin Oprescu, blazatul independent

După ce s-a plicitisit să fie o stea bucureşteană a medicinei, doctorul Sorin Oprescu a adus o variaţie în aglomerata sa existenţă, făcându-se candidat. A candidat cu consecvenţă la Primăria Generală, cam de unul singur, pentru că, din absenţă de spirit gregar, nu prea făcea priză cu partidul său de atunci, falanga social-democrată.

Prima oară a pierdut, pe mâna sa, a doua oară a pierdut pe mâna partidului. De fiecare dată la diferenţă mică, dovadă că ori solo, ori cu partidul, deznodământul era acelaşi.

Dezamăgit, a luat o pauză, după care a mai candidat o dată. La partid, unde a vrut să fie preşedinte. N-a mers. A ales să fie independent şi a ieşit, din a treia încercare, primar general. După atât calvar, Sorin Oprescu a adus în politică parfumul succesului eliberat din hamurile de partid.

Deşi s-a jurat că se va linişti şi va ferici bucureştenii, Oprescu n-a rezistat ispitei şi s-a intors la starea iniţială: de candidat. La singura preşedinţie care contează cu adevărat. Şi a luat-o din nou la picior de unul singur. Prin ţară, unde îl claxonează pe zebră confraţii primari, iar pensionarii i se plâng de ce răi îi sunt contracandidaţii. Le spune oamenilor că vrea să îi scoată din sărăcie şi că sistemele de orice fel şi-au trăit traiul, de vreme ce ii trimit rapoarte care încep cu "se pare că".

Un academician graseiat spunea că îl susţine pentru că Oprescu este un om liber. Este un om liber, pentru că nu are mare lucru de pierdut. Această stare îl şi face să fie ceva mai relaxat decât adversarii. Atât de relaxat că spune, cu lehamitea sa cronică, aceleaşi bancuri, snoave şi vorbe de duh pe care le zicea şi acum unsprezece ani.

Şi dacă nu se va alege, blazatul independent se va întoarce cu aceeaşi destindere la Primărie, unde va avea timp să cugete dacă o să-şi mai încerce norocul peste cinci ani.

Vadim Tudor, tumultuosul

Nu a fost scrutin în care neliniştitul lider al "României Mari" să nu fie o pată de culoare. Este greu să îi ţii piept, chiar dacă anii i-au mai temperat langajul tumultuos.

Şef al unui partid rămas în afara Parlamentului şi care a renăscut, spre mirarea multora, în urma alegerilor europene, europarlamentarul Vadim Tudor candidează la Preşedinţie şi probabil o va mai face. Nimic din ce ar părea la nelalocul lui la alţii nu distonează la Vadim. Spune cu firesc că are o curte de epoleţi, soluţiile lui îţi zbârlesc uneori pielea, zicerile par fantastice, dar nu poţi să-l contrazici. Şi, dacă o faci, este cam cu jumătate de gură, căci rişti să-ţi atragi furtuna. Şi nu mulţi îi ţin piept.

Orice alegeri ar fi anoste fără învolburările asortate cu fular de mătase şi ochelari de soare Armani ale şefului PRM.

...şi alţii

Sunt nelipsiţi, măcar de dragul variaţiei. De această dată sunt : Kelemen Hunor - sau orgoliul constant al unei minorităţii reprezentative de a fi într-o asemenea cursă; Gigi Becali - senzaţiile tari ale politicii bat adrenalina stadioanelor; Constantin Rotaru - un socialist; Constantin Potârcă şi Eduard Manole - doi independenţi de pluton secund şi, prin simetrie, Remus Cernea şi Ovidiu Iane - doi ecologişti, care duc stindardul verde.

(Comentariu realizat de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)