Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, a făcut o gafă de zile mari

Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, încurcă tipul deciziilor CCR în funcţie de tipologia şi efectele produse de acestea, ministrul arătând astfel că nu stăpâneşte noţiuni esenţiale, de bază, când vine vorba de Justiţie.

Într-un comunicat public, postat chiar pe siteul Ministerului Justiţiei, Cătălin Predoiu anunţă că viner ia avut o întâlnire de lucru cu conducerea Parchetului de pe lângă ÎCCJ şi a continuat „spre exemplu, să discutăm soluţiile legislative necesare derivate din recenta Decizie a Curţii Constituţionale nr. 55/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României”.

Numai că decizia 55/2020 a CCR nu este o decizie simplă a CCR care să necesite soluţii legislative şi prin care să se constate neconstituţionalitatea integrală sau parţială a unei prevederi, este o soluţie interpretativă, aşa cum se şi arată în conţinutul ei.

Ca atare, Ministerul Justiţiei sau Legiutorul nu are ce „soluţii legislative” să promoveze pentru că decizia CCR este pentru interpretarea magistraţilor- judecători şi procurori.

Spre deosebire de deciziile simple ale CCR, cele interpretative vizează înţelesul constituţional al unor norme şi, pe cale de consecinţă, soluţiile vizează ca numai anumite înţelesuri să fie aplicate de instanţele de judecată sau de către magistraţi.

În soluţiile interpretative, CCR stabileşte înţelesuri ale normelor în conformitate cu Constituţia iar acestea există există pentru a fi puse în aplicare de către magistraţi şi nu sunt dedicate Legiuitorului, pentru că nu el pune în aplicare normele respective.

Ca atare, decizia interpretativă a CCR sună astfel: „Admite excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar, şi constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Definitivă şi general obligatorie”.

Decizia 55/2020 a CCR, venită după decizia 51/2016, arată că instanţele şi procurorii nu pot folosi ca probe date din mandatele de siguranţă naţională ale SRI pentru că  dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991- legea care asigură cadrul legal al SRI.

Potrivit datelor publice ale ÎCCJ şi SRI, SRI a dezvoltat o adevărată industrie a mandatelor de siguranţă, în ultimii ani fiindu-i aprobate peste 28.000 de MSN, restrângând fără indicii clare drepturile şi libertăţile a sute de mii de persoane.