OPINIE: 100 de ani în Penalistan, singurul proiect de ţară de care avem parte

Până la a reuşi să sugereze că asta e perspectiva care ar aştepta România în următorii 100 de ani dacă „penalii” actuali de la putere nu sunt daţi jos, sloganul reflectă o realitate care deja se manifestă la noi: lupta cu armele justiţiei ca înlocuitor tot mai viguros al luptei politice.

După ce Ludovic Orban, preşedintele PNL, a depus plângere penală contra premierului Viorica Dăncilă pentru înaltă trădare, diverşi comentatori s-au mirat, socotind acţiunea fie stângace juridic, fie nedemnă politic. Nu era însă nimic de mirare: imediat după vizita lui Dăncilă în Israel de la sfârşitul lui aprilie, pe Facebook a apărut ideea ca Dăncilă să fie atacată cu o plângere penală pentru înaltă trădare, iar la 2 mai, după ce s-a aflat că preşedintele Klaus Iohannis va ieşi cu o declaraţie de presă la ora 18, unii protestatari chiar au scris că se aşteaptă ca preşedintele să anunţe că el însuşi a depus o astfel de plângere penală.

Această abordare, în care plângerea penală a fost de la bun început privită ca pretext pentru scoaterea lui Dăncilă din scaun, a fost vizibilă şi după acţiunea lui Orban, care a fost lăudat pentru că face ceva contra PSD, nu fiindcă aşa ar ajuta la prinderea unei persoane care ar fi comis infracţiunile enumerate în plângere. Unii chiar au plusat: „Fie vb intre noi, pt o analfabeta ca Dancila as fabrica niste probe ca sa elibereze mai repede postul...”, a scris un comentator, replicând apoi la încercarea altuia de a-i atrage atenţia că o asemenea gândire e de anii 50: „Doamna Dancila este o exceptie...pe care as aresta o. In rest ma intrebam cat de 'nevinovata' este clasa noastra politica, indiferent de culoare !?”

Orban a înţeles acest curent de opinie şi că îmbrăţişarea populismului justiţiar ar putea fi pentru el o şansă de a se impune ca lider al opoziţiei, dar şi de a-şi scoate partidul din bătaia acestui curent de opinie, pentru că, dacă unii dintre cetăţenii revoltaţi cred că numai membrii PSD merită băgaţi la puşcărie, alţii consideră vinovată toată clasa politică (un mic detaliu în context ar fi că Orban însuşi, „penal” cu dosar la DNA, a fost la un pas de condamnarea la închisoare). Orban a înţeles spiritul populismului justiţiar încă de când a început să se exprime ca pe Facebook (şi spre deliciul justiţiarilor de pe Facebook) în declaraţiile în care îi ameninţa cu sancţiuni pe liberalii care nu „dau cu parul” în rivalii de la PSD sau îi făcea „oameni luaţi de la coada vacii” şi „scroafe suite în copac” pe şefii PSD din administraţie.

Exact pe aceeaşi carte a populismului justiţiar a încercat să mizeze Mara Mareş de la TNL, când a girat lansarea campaniei cu „decreţeii” pentru că a văzut că poporul justiţiar de pe Facebook, mereu în căutare de vinovaţi pentru situaţia de acum a României, dă vina şi pe felul cum „decreţeii” au acceptat ca ţara să fie jefuită după 1989. Acelaşi val al populismului justiţiar îl exploatează toţi cei care propun în chip de soluţii votul cenzitar (după bacalaureat, impozite sau orice alt criteriu), o lege a lustraţiei sau excluderea „penalilor” din funcţiile publice în absenţa unor sentinţe de interzicere a drepturilor civile; la fel fac cei care încearcă să-i transforme în ţapi ispăşitori pe bătrâni, pe asistaţii social sau pe tinerii care nu vin la vot.

Fenomenul populismului justiţiar era previzibil, tocmai pentru că ambele lui origini sunt legitime. Pe de o parte e vorba de dorinţa cetăţenilor de a avea o ţară unde corupţia grosolană de la nivelul clasei politice să fie în sfârşit abordată în justiţie (lucru care nu s-a întâmplat niciodată până la transformarea PNA în DNA); pe de altă parte e vorba de frustrarea generată în societate de faptul că foarte puţini dintre politicienii arătaţi poporului cu cătuşe au ajuns chiar să execute pedepse, foarte puţin din prejudiciul imputat s-a recuperat, foarte puţini din cei condamnaţi au fost înlocuiţi în structurile puterii de oameni noi şi curaţi, iar România stă tot prost la majoritatea indicatorilor de calitate a vieţii.

Că înlocuirea clasei politice de până la aderarea la NATO şi UE a funcţionat ca proiect de ţară a spus-o sincer Alina Mungiu-Pippidi, una din cele mai constante activiste anticorupţie, într-un interviu la TVR: „În mod normal, în aceşti 12-13 ani de la primele legi anticorupţie ar fi trebuit ca justiţia plus alegerile să elimine treptat pe oamenii cu probleme şi să-i înlocuiască treptat cu o altă clasă politică. DNA a băgat în închisoare mai mult de jumătate din baronii locali, dar evoluţia nu a avut loc, pentru că aceştia au reuşit să transmită puterea unor apropiaţi sau membri ai familiei. (...) Comportamentul corupt a apărut şi la cei care au profitat de Coaliţia pentru un Parlament curat din 2004, adică PNL, PDL şi Traian Băsescu (...) Chiar cînd PNL s-a scindat în două aripi, cea asociată cu PSD a cîştigat alegerile, că oamenii au considerat că sunt la fel de corupte amîndouă şi au votat pe alte criterii.”

Şi mai clar, pe cât de dornici de dreptate sunt oamenii şi pe cât de violenţi în limbaj se arată pe net sau la o bere, pe atât sunt de puţin dispuşi să vadă nişte politicieni încercând să ajungă sau să se consolideze la putere ori să-şi înlăture adversarii altfel decât pe calea tradiţională a alegerilor la termen; de asta a câştigat PSD în 2012 şi 2016, dar tot de asta a pierdut PSD la referendumul din 2012 şi ar pierde la orice alt referendum de suspendare a unui preşedinte ostil. Această lecţie nu a înţeles-o Monica Macovei, care în 2014 a făcut prima propunere în spiritul populismului justiţiar: ca orice partid care are 20 de condamnaţi penal într-un an să fie automat dizolvat, asta într-o perioadă când arestările erau cu deosebire selective în funcţie de spatele politic al potenţialilor „penali”.

Ulterior, alţii au înţeles lecţia, aşa încât atunci când au mai apărut idei de schimbare a clasei politice prin intermediul justiţiei, ele au figurat mai curând ca iniţiative cetăţeneşti. Aşa a fost plângerea penală din 2017 a trei membri ai ONG-ului Iniţiativa România contra premierului Sorin Grindeanu şi a ministrului Florin Iordache pentru favorizarea făptuitorului şi prezentarea cu rea-credinţă de date inexacte Parlamentului sau Preşedinţiei, cu ocazia adoptării OUG 13 – demers soldat cu decizia CCR după care procurorii nu pot ancheta legalitatea şi oportunitatea unui act normativ adoptat de legiuitor. Ori cererea depusă la TMB de o româncă din diaspora pentru dizolvarea PSD şi ALDE pe motiv că nu au aplicat rezultatul referendumului din 2009; următorul termen de judecată în acest caz este 5 iunie.

Astfel de acţiuni au ilustrat opinia deja răspândită că dacă eşti suficient de inventiv, până la urmă găseşti un alineat dintr-o lege cu care să poţi da în cap politicienilor indezirabili. Departe de a fi priceput însă că aşa nu se poate obţine decât aruncarea în derizoriu a ideii de justiţie, PNL s-a raliat la tendinţă, tocmai pentru că a simţit că ONG-urile şi „mişcările cetăţeneşti” tind să se cam descotorosească de opoziţia tradiţională, considerând-o insuficient de combativă. Secretarul general adjunct al PNL Giurgiu, Ionel Dinu, a depus deja din toamna trecută la TMB o cerere prin care solicita dizolvarea PSD pe motiv că partidul nu şi-ar fi respectat programul de guvernare. Cât priveşte demersul celor de la Iniţiativa România, el a fost copiat acum de Orban (de altfel, în plângerea contra lui Dăncilă figurează şi acuzaţia de prezentare cu rea-credinţă de date inexacte Parlamentului sau Preşedinţiei).

Judecând după comentariile de pe net, următoarea redută de atacat ar fi cea a Constituţiei, fie pentru că nu dă suficiente puteri preşedintelui ca să scape de PSD („Constituţia nu mai e relevantă, acum e pe viaţă şi pe moarte pentru a decide viitorul acestei parodii de ţară”, a scris un utilizator al unui site de ştiri, comentând faptul că Iohannis nu o poate demite direct pe Dăncilă), fie pentru că permite existenţa CCR şi a CSM, instituţii acuzate că nu mai susţin cauza anticorupţiei. Ironic e că, fără să vrea, cei ce se lasă duşi de acest val tind tocmai spre abordarea PiS, partidul de guvernământ din Polonia, ale cărui încercări de a controla justiţia au dus la sancţionarea ţării de către UE. Pentru cine nu ştie: PiS susţine că atunci când a modificat componenţa şi funcţionarea CCR poloneze (Tribunalul Constituţional), intenţia a fost să cureţe instituţia de „comuniştii” care blocau lupta anticorupţie – şi că UE e de fapt de blamat fiindcă nu vrea să înţeleagă asta.