Minciuni şi mituri:  Partidul Republican este pro-Israel şi Partidul Democrat este pro-Palestina? Total fals!

Democraţii sunt pro-Palestina? 

Un articol publicat pe 12 octombrie de POLITICO  prezintă o diviziune profundă în cadrul Partidului Democrat din SUA (partidul din care provine actualul preşedinte american Joe Biden) pe tema conflictului dintre Israel şi Palestina, care persistă chiar şi după atacul Hamas asupra Israelului din weekendul trecut.

Astfel, aripa tânără şi liberală a partidului s-a orientat semnificativ spre simpatizarea cu palestinienii mai mult decât cu israelienii în ultimii ani.

Sondajele de opinie arată că democraţii şi americanii mai tineri sunt mai puţin predispuşi decât republicanii şi seniorii să spună că susţin Israelul şi că ajutorul acordat statului evreu este important.

Într-un sondaj publicat de GALLUP în martie 2023, democraţii din SUA au o afinitate tot mai mare faţă de palestinieni, astfel că acum simpatizează mai mult cu aceştia decât cu israelienii, 49% faţă de 38%.

Republicanii sunt pro-Israel? 

Partidul Republican din SUA a devenit atât de puternic pro-Israel, în special datorită influenţei evanghelicilor, care văd Israelul ca ţara de origine a BIBILIEI şi a CREŞTINISMULUI, dar şi ca pe un actor cheie în scenariul sfârşitului lumii.

Această atitudine s-a accentuat în ultimii ani, când republicani precum fostul preşedinte Donald Trump au luat decizii favorabile Israelului, cum ar fi mutarea ambasadei SUA la Ierusalim sau recunoaşterea suveranităţii israeliene asupra Înălţimilor Golan.

Legăturile dintre Partidul Republican şi Israel sunt acum mai strânse ca niciodată, în contextul conflictului dintre Israel şi Hamas.

Democraţii Wilson şi Truman au susţinut crearea statului israelian

Woodrow Wilson a fost primul preşedinte american favorabile situaţia evreilor din Europa şi  obiectivelor sioniste ale acestora. El a acceptat textul Declaraţiei Balfour cu puţin timp înainte de lansarea acesteia la 2 martie 1919: „Sunt convins că naţiunile aliate cu acordul cel mai deplin al propriului nostru guvern şi al poporului este de acord că în Palestina va fi pusă temelia unei viitoare comunităţi evreieşti”.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Franklin D. Roosevelt avea o politică externă dictată de cerinţele războiului. Pe de o parte, el a exprimat simpatie faţă de aspiraţiile evreilor de a avea un stat naţional şi a promis să sprijine refugiaţii evrei din Europa, persecutaţi de regimul nazist. 

La 14 mai 1948, David Ben-Gurion, şeful Agenţiei Evreieşti, a proclamat înfiinţarea Statului Israel, iar preşedintele american de atunci, Harry S. Truman, a recunoscut noua naţiune în aceeaşi zi.

Ca urmare a holocaustului nazist, Harry S. Truman simpatiza cu cauza sionistă, dar Secretarul de stat George Marshall se temea că sprijinul SUA pentru un stat evreu va afecta relaţiile cu lumea musulmană şi va destabiliza regiunea, lucru care s-a întâmplat - pe 15 mai 1948 a izbucnit războiul arabo-israelian. 

În aceşti ani de austeritate , Statele Unite au oferit Israelului sume moderate de ajutor economic, mai ales sub formă de împrumuturi pentru alimente de bază; o parte mult mai mare din veniturile statului provenea din reparaţiile de război germane (86% din PIB-ul israelian în 1956) care au fost utilizate pentru dezvoltarea internă.

Eisenhower a fost ezitant să ajute Israelul în criza Suezului 

În timpul crizei de la Suez din 1956, după ce Gamal Abdel Nasser a naţionalizat canalul Suez, forţele de apărare israeliene au invadat Egiptul, urmate de forţele anglo-franceze.

Franţa, Israelul şi Marea Britanie au semnat un acord secret pentru a-l răsturna pe Nasser prin recâştigarea controlului asupra Canalului Suez. Din cauza presiunilor Uniunii Sovietice şi pentru a-l împiedica pe Nasser să se alăture blocului sovietic, preşedintele republican Dwight Eisenhower a intervenit pentru a stopa intervenţia israeliano-anglo-franceză. Astfel, canalul Suez a rămas de atunci sub proprietatea Egiptului. 

De la criza Suezului, SUA au încercată să aibă o atitudine echilibrată în Orientul Apropiat, furnizând doar ajutor alimentar Israelului. Din 1960, SUA au vândut arme avansate Egiptului şi Iordaniei, inclusiv rahcete Hawk Israelului. 

Democraţii Kennedy şi Johnson au furnizat rachete şi avioane Israelului 

În calitate de preşedinte, preşedintele democrat John F. Kennedy a iniţiat crearea de legături de securitate cu Israel şi a pus bazele unei alianţe militare cu Tel Aviv.  Kennedy a încercat să fie echitabil, dar presiunile politice interne l-au împins să sprijine Israelul.

Până în 1961, în Iordania, Siria, Liban şi Egipt trăiau 1,2 milioane de refugiaţi palestinieni, iar Uniunea Sovietică, deşi a susţinut iniţial crearea Israelului, a devenit un oponent şi a căutat sprijin de la lumea arabă. 

Din 1962, Kennedy a vândut rachete antiaeriene Hawk Israelului, dar a avertizat guvernul israelian în privinţa programului său nuclear când a fost înştiinţat de producţia de materiale nucelare la Dimona, ceea ce ar fi dus la o cursă a înarmării în Orientul Apropiat.   

Cât despre preşedintele democrat Lyndon B. Johnson, se poate spune că a sprijinit Israelul din toată inima, cu toate că a fost îngrijorat în 1967, în timpu Războiului de Şase Zile, că răspunsul Israelului la atacurile statelor învecinate va fi destabilizator şi disproporţionat. Din 1965, Rodger Davies , directorul Biroului pentru Afaceri din Orientul Apropiat al Departamentului de Stat, a concluzionat că Israelul a dezvoltat arme nucleare. 

Johnson era preocupat de situaţie pentru că izbucnirea şi escaladarea unui conflict în regiune ar atrage  Statele Unite şi Uniunea Sovietică într-o confruntare directă sau într-un alt război proxy ca în Vietnam.  După război, în 1968, Johnson a aprobat vânzarea avioanelor de luptă Phantom către Israel, dar în acelaşi timp, a furnizat echipamente militare statelor arabe precum Libanul şi Arabia Saudită,  pentru a contracara vânzările de arme sovietice în regiune. 

Republicanul Nixon a sprijinit Israelul, dar nu a mers prea departe 

Deşi  existau informaţii despre un atac iminent din partea Egiptului şi Siriei împotriva Israelului, premierul israelian Golda Meir a decis să nu pornească un atac preventiv pentru a nu înstrăina SUA de guvernul de la Tel Aviv. 

Pe 6 octombrie 1973, în timpul sărbătorii evreieşti de Yom Kippur, Egiptul şi Siria, cu sprijinul forţelor expediţionare arabe şi cu sprijinul Uniunii Sovietice, au lansat atacuri simultane împotriva Israelului. Conflictul rezultat este cunoscut sub numele de Războiul Yom Kippur. Au avut loc bătălii majore cu pierderi grele pentru ambele părţi. Golda Meir ar fi autorizat asamblarea bombelor nucleare israeliene, apoi ar fi  folosirea lor împotriva ţintelor egiptene şi siriene doar dacă forţele arabe reuşeau să avanseze prea departe.  Sovieticii au început să reaprovizioneze forţele arabe, predominant Siria.

Meir i-a cerut preşedintelui republican Richard Nixon ajutor cu aprovizionarea militară. După ce Israelul a intrat în alertă nucleară completă şi şi-a încărcat avioanele în aşteptare cu focoase nucleare, Nixon a ordonat începerea la scară largă a unei operaţiuni de transport aerian strategic pentru a livra arme şi provizii Israelului. Dar din nou, americanii şi sovieticii se temeau că vor fi atraşi într-un conflict din Orientul Mijlociu. 

Când Israelul a prins în capcană Armata a treia a Egiptului la est de canalul Suez şi a înaintat pe teritoriile Siriei,  Henry Kissinger, secretar de Stat al Statelor Unite ale Americii, a realizat că pentru SUA ar fi o oportunitate să intervină pentru salvarea armatei egiptene ca să reia relaţiile cu Egiptul condus atunci de Anwar Sadat. 

L-a contactat telefonic pe ambasadorul israelian Simcha Dinitz  şi i-a comunicat că distrugerea Armatei a treia egiptene „nu este o opţiune”.  După război, Kissinger a făcut presiuni pe israelieni să se retragă din ţările arabe; aceasta a contribuit la primele faze ale unei păci durabile israeliano-egiptene.  

Democratul Jimmy Carter a împăcat Israelul şi Egiptul 

Preşedintele democrat Jimmy Carter a fost foarte implicat în procesul de pace din Orientul Mijlociu. El a iniţiat discuţiişe şi acordurile de pace de la Camp David, tratatul de pace israeliano-egiptean fiind semnat la Casa Albă pe 26 martie 1979. Asta a dus la retragerea trupelor israeliene din Sinai până în 1982.  

Republicanii Reagan şi Bush au ajutat, dar au şi pedepsit dur Israelul 

Preşedintele Ronald Reagan şi vicepreşedintele George Bush au cooperat cu Israel în chestiuni privind terorismul ,  securitate şi ameninţarea sovietică, ceea ce a dus la  o consolidare considerabilă a relaţiilor bilaterale.

În 1984, au efectuat exerciţiile militare comune aeriene şi maritime, iar în cel de-al doilea mandat, Ronald  Reagan i-a acordat Israelului statutul de aliat major non-NATO, precum şi ajutor anual de 3 miliarde de dolari. 

Dar relaţiile s-au înrăutăţit când Israelul a bombardat reactorul nuclear Osirak din Irak, atunci condus de dictatorul Saddam Hussein, aliatul lui Reagan în războiul dus împotriva Iranului condus de ayatollahul Khomeini. 

Reagan a suspendat furnizarea de avioane militare către Israel. Relaţiile s-au înrăutăţit şi în timpul războiului din Liban din 1982 , când Statele Unite au avut în vedere chiar şi sancţiuni pentru a opri asediul israelian al Beirutului.

SUA au reamintit Israelului că armamentul furnizat de SUA să fie folosit numai în scopuri defensive şi au suspendat  furnizarea de muniţie cu dispersie către Israel.  

Pe fondul crizei Irak-Kuweit şi a ameninţărilor irakiene împotriva Israelului, următorul preşedinte republican, George Bush a reiterat angajamentul SUA faţă de securitatea israeliană. 

Tensiunea dintre Israel şi SUA s-a atenuat după începerea războiului din Golful Persic la 16 ianuarie 1991, când Israelul a devenit ţinta rachetelor irakiene Scud.

Democratul Clinton a încercat să împace Israelul cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei 

Israelul şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei au făcut schimb de scrisori de recunoaştere reciprocă pe 10 septembrie şi au semnat Declaraţia de Principii pe 13 septembrie 1993, semnând acordurile de la Oslo. 

Preşedintele democrat  Bill Clinton a anunţat pe 10 septembrie că Statele Unite şi OLP îşi vor restabili dialogul.

La 26 octombrie 1994, preşedintele Clinton a asistat la semnarea tratatului de pace Iordan-Israel , iar preşedintele Clinton, preşedintele egiptean Mubarak şi regele Hussein al Iordaniei au fost martorii semnării de la Casa Albă a Acordului interimar din 28 septembrie 1995 între Israel şi palestinieni. 

A oferit ajutor Israelului de 100 de milioane de dolari pentru combaterea terorismului şi alte 200 de milioane de dolari pentru desfăşurarea antirachetelor Arrow, plus 50 de milioane de dolari pentru o armă laser antirachetă. 

Însă, Clinton nu a fost de acord cu politica primului ministru Benjamin Netanyahu de extindere a aşezărilor evreieşti în teritoriile palestiniene. 

Republicanul Bush jr. a încercat să aibă relaţii bune cu Israelul, dar şi cu lumea arabă 

Deşi au avut o dispută după atacurile teroriste de la 9/11, George W.Bush, care a urmărit să atragă statele arabe în războiul său împotriva terorismului şi a acuzat Israelul de practica sa de asasinare a palestinienilor, a avut relaţii bune cu premierul israelian Ariel Sharon. 

În 2003, în mijlocul celei de-a doua Intifade şi a unei recesiuni economice puternice în Israel, SUA au oferit Israelului ajutoare financiare, dar şi sprijin pentru crearea statului palestinian. 

La 14 iulie 2006, când a izbucnit Războiul din Liban din 2006 , Congresul SUA a fost notificat cu privire la o potenţială vânzare de combustibil pentru avioane în valoare de 210 milioane de dolari către Israel.

S-a raportat pe 24 iulie că Statele Unite erau în proces de a furniza Israelului bombe „ bunker-buster ”, care ar fi fost folosite pentru a-l viza pe liderul grupului de gherilă Hezbollah din Liban şi pentru a-i distruge tranşeele.  

La 11 august 2006, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a aprobat în unanimitate Rezoluţia 1701 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite (UNSCR 1701) în efortul de a pune capăt ostilităţilor. 

Democratul Obama a fost echidistant - a încercat să medieze relaţiile israeliano-palestiniene 

Relaţiile israelo-americane au fost supuse unei tensiuni sporite în timpul celei de-a doua administraţii a primului ministru Netanyahu şi a noii administraţii Obama.

După ce şi-a preluat mandatul, preşedintele Barack Obama a făcut un obiectiv realizarea unui acord de pace între Israel şi palestinieni.

Netanyahu a cedat în cele din urmă pe 14 iulie 2009.  În conformitate cu dorinţele SUA, Israelul a sistat construirii aşezărilor în Cisiordania.  

În 2009, Obama a devenit primul preşedinte american care a autorizat vânzarea de bombe de distrugere a buncărelor către Israel. Transferul a fost ţinut secret pentru a evita impresia că Statele Unite ar înarma Israelul pentru un atac preventiv asupra Iranului. 

În 2011, administraţia Obama a deschis calea pentru dezvoltarea şi producerea sistemului de apărare antirachetă Iron Dome pentru Israel, contribuind cu 235 de milioane de dolari la finanţarea acestuia.  

Pe 19 mai 2011, Obama a ţinut un discurs de politică externă în care a cerut o întoarcere la graniţele israeliene de dinainte de 1967, cu schimburi teritoriale convenite de comun acord, la care Netanyahu s-a opus. 

Disputele privind Cisiordania au continuat, iar în timpul conflictului Israel-Gaza din 2014 , Statele Unite au oprit temporar furnizarea de rachete Hellfire către Israel, stârnind tensiuni între cele două ţări.  

Pe 28 decembrie 2016, secretarul de stat american John Kerry a criticat puternic Israelul şi politicile sale de colonizare a Cisiordaniei într-un discurs.  

Republicanul Trump a fost preşedintele cel mai pro-Israel de la Truman încoace, dar a încercat şi să normalizeze relaţiile cu lumea arabă 

Pe 22 ianuarie 2017,  premierul israelian Benjamin Netanyahu şi-a anunţat intenţia de a ridica toate restricţiile privind construcţia aşezăriilor din Cisiordania. 

În septembrie 2017, republicanul Donald Trump a anunţat că  SUA vor deschide prima lor bază militară permanentă în Israel.  

Pe 6 decembrie 2017, preşedintele Trump a recunoscut Ierusalimul drept capitala Israelului.

Ambasada SUA a fost deschisă la Ierusalim pe 14 mai 2018, la 70 de ani de la dobândirea independenţei. 

În mai 2018, preşedintele Trump a retras Statele Unite din acordul nuclear cu Iranul.

La 25 martie 2019, preşedintele Trump a semnat recunoaşterea Statelor Unite a Înălţimilor Golan ca parte a Israelului.

În august 2020, Trump, Netanyahu şi Mohammed bin Zayed Al Nahyan au anunţat împreună normalizarea unor relaţii oficiale Israel-Emiratele Arabe Unite, Bahrain , Sudan şi Maroc.

Joe Biden jură sprijin permanent pentru Israel, dar vrea şi crearea unui stat palestinian 

Preşedintele SUA, Joe Biden, a anunţat că va solicita Congresului un pachet de sprijin fără precedent pentru apărarea Israelului, în contextul conflictului cu grupul terorist Hamas.

Biden a promis că va menţine sistemul de apărare antirachetă Domul de Fier bine aprovizionat pentru a proteja cerul Israelului şi populaţia israeliană. De asemenea, Biden a declarat că va muta active militare americane în regiune, inclusiv două grupuri de atac cu portavioane, pentru a descuraja o escaladare a violenţei.

SUA rămân un aliat ferm al Israelului, dar şi un prieten al poporului palestinian. Biden, ca primul preşedinte care a vizitat Israelul în timp de război, promite ajutoare palestinienilor din Gaza, disociaţi de acţiunile teroriste ale organizaţiei Hamas,

Preşedintele american condamnă atacul Hamas asupra tinerilor care participau la un festival muzical pentru pace şi a promis că SUA vor sta de partea Israelului pentru totdeauna.

Preşedintele încă mai speră că se va forma un stat palestinian care să convieţuiască în pace cu Israel.