Prăpastia dintre militari şi politicieni

De Ziua Rezervistului, sărbătorită pe 31 mai, în plină campanie electorală, doar puţini politicieni au adresat mesaje acestei categorii de militari. Militarii în rezervă sunt cei care au fost în misiunile din Afganistan, Irak, Angola, Somalia, Balcani etc, care au arătat aliaţilor, înainte de a intra în NATO, dar şi după aceea, din ce material suntem făcuţi.

Acum ei sunt inutili pentru politicieni şi o apropiere de ei este chiar dăunătoare pe fondul disputelor privind pensia militară.În acest moment este o tensiune mare în rândul militarilor în rezervă şi retragere, deoarece promisiunile că pensiile vor fi echilibrate nu au fost ţinute. Un comandant de unitate are o pensie mai mică decât şoferul lui care a ieşit din armată la aceeaşi vârstă, zece ani mai târziu. Aceste diferenţe enorme creează tensiuni şi mai multe mişcări de protest sunt planificate pentru această vară, prima fiind pe 7 iunie.

O prăpastie mare se află însă şi între politicieni şi militarii în activitate, în special din cauza bâlbelor din înzestrare şi legislaţie. Până acum, militarii de toate gradele închideau ochii la „aranjamentele” politicienilor privind înzestrarea. Am cumpărat cu bani grei două fregate pe care nu le-am pus niciodată sisteme de rachete, am lăsat un submarin să putrezească la propriu la ţărm, am tras de Mig-uri cât nicio altă ţară, nu au comentat la echipamentele vechi achiziţionate, dar acum situaţia nu mai este aşa, când umbra războiului se apropie de noi.

Primul care a început să lanseze semnale de alarmă este chiar şeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiţă Vlad, sătul de lentoarea cu care legile apărării sunt aprobate, dar şi de problemele din achiziţie. Legea militarului voluntar are şanse mici să fie aprobată în acest an, electoral, deoarece politicienii se tem că nu va fi înţeleasă de public şi vor fi discuţii despre reintroducerea serviciului militar obligatoriu, acţiune nepopulară în România.

România este ţara cea mai aproapiată de frontul deschis de Rusia în Ucraina, dar nu are nicio navă de luptă nouă sau modernizată, chiar dacă s-a intrat în al treilea an de război. În 2023, MApN a renunţat la achiziţia a patru corvete şi modernizarea a două fregate, motivul invocat fiind că prima companie s-a retras, iar pentru oferta celei de a doua nu s-au găsit 50 milioane euro, dar la final au fost cheltuiţi doar 1,60% din PIB, chiar dacă i se alocase MApN-ului 2,5%.

Din 2017, Armatei României i se dau pe hârtie peste 2% din PIB, dar nu este lăsată să-i şi cheltuiască, ridicând mari frustrări în rândul personalului militar. Ne aflăm aproape la jumătatea anului 2024 şi niciun contract major de achiziţii nu a fost semnat încă.

Se repetă acelaşi scenariu an de an, programele sunt amânate sau blocate tot anul şi se semnează doar unele, pe final, fără prea multe explicaţii, dând impresia că sunt mai degrabă rezultatul unor jocuri de culise decât ale unor proceduri transparente.

De doi ani de zile, politicienii vorbesc de semnarea acordului pentru achiziţia de aeronave F-35, dar acest lucru este mereu tărăgănat. Atât la Forţele Aeriene, cât şi la Terestre este aşteptat contractul şi pentru sistemele antiaeriene cu rază mică şi foarte mică de acţiune.

Forţele Terestre au o singură brigadă dotată cu transportoare Piranha şi promisiunile pentru o nouă armă de asalt bat pasul pe loc de mai bine de zece ani. Sunt aşteptate, de asemenea, semnarea contractelor pentru trei divizioane de obuziere de 155 mm, o brigadă de maşini de luptă a infanteriei, peste 1.000 de blindate uşoare 4X4 etc.

Nu e de mirare că apetitul românilor pentru armată a scăzut considerabil. Dacă în urmă cu mai mulţi erau şi şase persoane pe un loc pentru soldaţii voluntari, acum sunt aproape unul pe loc şi trec de probele obligatorii jumătate. La şcolile de maiştri şi subofiţeri au fost scoase examenele. La ofiţeri, la începutul anului, deficitul de personal era de aproape 40%, conform răspunsului MApN la o interpelare parlamentară.

Cu multe poziţii neocupate, cu o rezervă operaţională împuţinată şi îmbătrânită, cu sincope mari de comunicare între militari şi politicieni, fără o punere în practică clară a planurilor de înzestrare, Armata României suferă după ce a avut un management de personal şi achiziţii defectuos în ultimele decenii.