PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Cum rămînem fără ţară: jumătate din suprafaţa agricolă a României nu mai aparţine românilor. USR-PLUS îşi propune să vîndă şi restul

Din 10 mai, peste 20.000 de recenzori merg din fermă în fermă, pentru a strînge informaţii despre culturi, terenuri, cine şi cît le munceşte, cui aparţin. Adevărul cu situaţia din teren a agriculturii va ieşi la iveală. Liberalii, prin ministrul Oros se arată, în mod fariseic, îngrijoraţi de pe acum că suprafaţa agricolă a României nu mai aparţine românilor, după ce au ”patronat” în guvernul Ponta liberalizarea vînzării terenurilor agricole. La rîndul lor, fără să-şi facă niciun fel de probleme, colegii USR-PLUS din coaliţie îşi propun, pe ultima sută de metri, să scoată la vînzare şi restul cîmpiilor ţării, sub pretextul ”debirocratizării” tranzacţiilor cu terenuri. Cele de mai jos n-au nimic de a face cu xenofobia, ci numai cu îngtijorarea privind moştenirea pe care o vom lăsa copiilor noştri.

Marele jaf naţional: vînzarea terenurilor agricole

La nivelul anului 2012, terenurile agricole din România aveau o suprafaţă totală de 14.615.000, din care terenuri arabile de peste 9.392.000 hectare. Prin legea 17 din 2014 a guvernului Ponta, a început o vînzare accelerată a lor, către cetăţeni străini.

Motivele interesului au fost diverse – de la preţul mic faţă de calitatea pămîntului, incluzînd apoi posibilitatea accesării fondurilor europene destinate ”agriculturii româneşti” şi a subvenţiilor, încasate însă de firme străine, pentru a ”moderniza” agricultura din România. Ţara a rămas numai ca destinaţie ”pe plic” a acestor fonduri: nici terenurile şi nici banii europeni nu-i mai aparţin, ci sînt ale companiilor şi persoanelor străine, care au cumpărat aproximativ 4.700.000 ha de teren agricol românesc.

E drept, s-au încasat bani din ”vînzarea ţării”: la un preţ mediu de 3.000 euro pe un hectar, rezultă spre 15 miliarde de euro, adică aproape 10 % din PIB-ul României din 2014, cînd a fost adoptată legea de vînzare a terenurilor agricole – bani care, aşa cum au venit, aşa s-au dus – pe ”consumul” mărfurilor de import din lanţurile de magazine, şi ele aparţinînd marilor concerne străine.

În România, potrivit negocierilor pentru aderarea la UE, liberalizarea pieţei funciare a avut loc începând cu 1 ianuarie 2014, moment din care cetăţenii străini au putut cumpăra teren în ţara noastră şi pe persoană fizică. După un an însă, chiar Comisia Europeană se arăta îngrijorată de un proces neprevăzut: ”Concentrarea fenomenului de acaparare a terenurilor agricole din Europa de Est este în mod particular alarmantă, avînd în vedere faptul că în tratatele de aderare la UE noile state membre din Europa de Est au obţinut perioade de tranziţie pentru liberalizarea pieţei de fond funciar”.

Pentru contravaloarea a zece procente din PIB-ul pe un an, România a pierdut aproape jumătate din suprafaţa arabilă a României, din 2014 pînă în 2015. De atunci încoace, nu s-a mai ţinut socoteala: încet-încet trăim într-o ţară care ne mai aparţine doar cu numele. România tinde să devină, dintr-un stat naţional, doar un brand turistic şi agrar.

”Îngrijorările” ministrului Oros

În momentul de faţă, cum am spus, se pregăteşte recensămîntul suprafeţelor agricole ale ţării. Ştiind probabil că în realitate cifrele privind înstrăinarea pămînturilor României sînt mult mai mari decît cele aproximate mai sus, ministrul agriculturii Adrian Oros mimează o îngrijorare patriotică, dar dă vina pentru situaţie pe ”cetăţean”.

El a declarat ieri că „această problemă, că se vinde terenul către straini, asta o face, din păcate, tot cetăţeanul şi proprietarul de teren român, care de multe ori preferă să vîndă fie unei societăţi comerciale, fie unei persoane fizice străine, sau uneori o societate comercială românească e preluată de o societate comercială cu capital străin”.

Şi, în continuare, dă-i şi minţi!, nici măcar cu graţie: ”nicăieri nu s-a găsit această formă de a opri cumpărarea terenului de către persoane din afara statului respectiv”. În multe din ţările din vestul Europei există atîtea condiţionalităţi privind înstrăinarea terenului agricol faţă de situaţia din România, începînd cu preţul descurajant per hectar (de peste 20 de ori mai mare în Olanda şi de şase-şapte ori mai mare în Franţa, Spania şi Germania), încît nici nu se pune problema ca un procent semnificant al suprafeţei agricole a unuia din statele menţionate să fie deţinut de străini. 

Legea 17 din 2014, care a statuat tranzacţiile cu terenuri agricole nu a prevăzut niciun fel de restricţii şi condiţii, deşi tratatul de aderare nu împiedica acest lucru. Ministrul Oros nu spune că inclusiv liberalii au moşit şi votat această lege în timpul guvernului Ponta, dînd undă verde vînzării terenurilor agricole ale ţării către străini. El spune însă acum că ”singura modalitate e cea de a plafona suprafaţa care poate fi deţinută de o persoană fizică, respectiv juridică. Altfel, nu o să se poată opri acest fenomen. (…) De aceea şi această preocupare a Comisiei Europene, în discuţii care durează de peste un an, de a plafona subvenţiile, pentru că foarte multe fonduri străine vin să cumpere terenurile agricole în primul rînd pentru subvenţii, care sînt foarte avantajoase. Şi sînt foarte multe fonduri care nici măcar n-au de a face cu Europa”.

Un studiu comandat de parlamentarii europeni în 2015 arăta că străinii au ajuns să controleze, rapid, într-un an de la legiferarea cumpărării terenurilor agricole din România pe ”persoană fizică”,  până la 40% din terenul arabil al României. Printre marii proprietari se numărau cetăţeni libanezi, conţi austrieci, bănci şi companii de asigurări. Studiul, realizat atunci de către Transnational Institute pentru Comisia de Agricultură din cadrul Comisiei Europene atrăgea atenţia asupra fenomenului de ”acaparare” a terenurilor agricole din Europa de Est de către cetăţeni străini din afara UE, analizând, totodată, şi cât teren a fost cumpărat de cetăţeni ai Uniunii Europene, dar din alte ţări decât acelea în care se află terenurile.

Potrivit studiului, România era în 2015 statul care a vândut cele mai mari suprafeţe străinilor. Numai în Timiş, spun analiştii Transnational Institute, se estima că în jur de 150.000 de hectare de teren arabil, adică o treime din total, erau exploatate de companii italiene.

Useriştii se gîndesc să vîndă şi ce a mai rămas din suprafaţa agricolă a României

Abia în 2020 în România s-au introdus restricţii privind vînzarea terenurilor către străini, printr-o lege adoptată în 2020, de ”ciuma roşie” pesedistă, care introducea condiţii privind domiciliul şi rezidenţa cumpărătorului, interdicţii de înstrăinare de minimum 8 ani de la data cumpărării terenurilor, obligativitatea desfăşurării anterior cumpărării terenurilor de activităţi agricole pe teritoriul naţional, pe o perioadă de cel puţin 5 ani: cel puţin, se elimina astfel o adevărată ”mafie” a încasării subvenţiilor europene destinate pămînturilor din România de către firmele străine. Acum, şi de acestea se alege praful.

Aşa stau lucrurile. Situaţia în România e de departe cea mai gravă din UE, din acest punct de vedere. Din 2014 încoace, procesul de înstrăinare a terenurilor agricole a continuat fără restricţii pînă în 2020, cînd acestea au fost în sfîrşit introduse. PSD-ul şi-a corectat greşeala din timpul guvernului Ponta, în urma unei propuneri a lui Paul Stănescu.

Ceea ce nu spune ministrul Oros e că aceste restricţii vor fi înlăturate, printr-un proiect depus în Parlament de colegii săi de la USR-PLUS şi susţinut inclusiv de o parte a liberalilor. Astfel, se va reveni la situaţia din 2015, cînd la un an de la Legea 17 din 2014, 40 % din terenul agricol al României nu mai era al românilor. Proiectul USR-PLUS, aflat în momentul de faţă în Parlament, arată că ”după modificările PSD de anul trecut, ai nevoie de zeci de documente de la diverse instituţii şi de cel puţin patru luni (pentru a cumpăra teren în România – n.n.) Deşi autorii PSD au susţinut că noile prevederi ale legii sunt unele protecţioniste, în favoarea proprietarilor români, este taman pe dos: cei afectaţi şi blocaţi sunt exact cetăţenii români, care nu au resursele de timp, bani şi know-how pe care o au investitorii străini”, susţin iniţiatorii, deputaţii USR PLUS Silviu Dehelean şi Ionuţ Moşteanu, alături de parlamentari PNL, UDMR şi ai minorităţilor naţionale.

Proiectul lor vizează revenirea la prevederile Legii nr. 17/2014 privind reglementarea vânzării terenurilor Agricole, fără prea multe restricţii,  afirmînd că vor elimina ”labirintul birocratic impus de PSD pentru a bloca vânzarea terenurilor agricole”. Aşa că şi ultimele rămăşiţe ale terenurilor agricole din România deţinute de români vor intra în portofoliul ”multinaţionalelor”, susţinute de USR-PLUS.

E drept că poate noi, românii, n-am fi fost capabili să atragem fonduri europene pentru a dezvolta sectorul agricol în acelaşi mod şi cu aceeaşi viteză cu care au făcut-o ”investitorii străini” şi să obţinem atît de repede subvenţiile pe terenuri. Dar acum, datorită lipsei ”desuetului” patriotism al politicienilor, mai întîi europeni şi abia apoi români (asemenea comuniştilor, care făceau şi ei abstracţie de originea lor, declarîndu-se ”internaţionalişti”), nu mai avem nici măcar pămîntul nostru, pentru a le obţine.

Versurile lui Eminescu, ”Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă”, au acum un alt final: împăraţii cu pricina, multinaţionalele, fonduri de investiţii, persoane fizice străine, au plătit şi-au cumpărat tot ce le-a dorit inima. Cu pămîntul şi apa se încheie ultimul capitol din vînzarea pe nimic a României.