Problema nr. 1 a guvernării: nu suntem lăsaţi să fim bărbaţi

Aceeaşi idee a exprimat-o şi premierul Mihai Tudose când a spus că Sevil Shhaideh şi Rovana Plumb trebuie să plece din guvern, nu pentru că el şi-ar dori asta ("percepţia la Bruxelles este cu totul alta decât realitatea de aici"), ci fiindcă de la Bruxelles i s-a spus clar asta ("când cineva spune clar un lucru, aia nu-i sugestie, este un mesaj foarte clar"). O astfel de poziţionare alături de Shhaideh şi Plumb, nu împotriva lor, i-a dat ulterior şansa lui Dragnea să folosească acelaşi refren al victimizării spre a se plasa alături de Tudose, nu împotriva lui, şi să conchidă alături de el că de vină pentru situaţia sunt aceleaşi forţe oculte din afara partidului care nu vor să lase PSD să guverneze.

A fost un deznodământ care i-a dezumflat pe mulţi suporteri şi adversari înfocaţi ai PSD care aşteptaseră o înfruntare pe viaţă şi pe moarte între taberele Dragnea şi Tudose şi un final cu scandaluri, demisii, zdrobirea uneia din tabere. Cei înfuriaţi şi-au adus aminte de declaraţiile despre bărbăţie ale protagoniştilor (Tudose zicea că vrea o discuţie "bărbătească" cu Dragnea, Dragnea răspundea în glumă că el nici nu ştie să discute "femeieşte", Nicolae Bădălău zicea că "dl. premier este bărbat, este un om matur, înţelept"), cu concluzia că, iată, mai bărbate decât Dragnea şi Tudose s-au dovedit Shhaideh şi Plumb, fiindcă nu au cedat, au avut onoare şi curaj etc. Poate şi de aceea Dragnea a ţinut să combată astfel de interpretări cu o explicaţie din sfera pur biologică a demisiei lui Shhaideh: "A ajuns pe perfuzii. Totuşi, este o femeie şi când eşti chemat la DNA, nu treci prin momente tocmai plăcute".

Suporterii şi adversarii PSD care au insistat pe ideea de bărbăţie ar putea să se uite însă mai atent la ce anume înţeleg aceşti liderii prin bărbăţie. În terminologia politică românească, "bărbat" este codul pentru cel care izbuteşte să domine, delimitând pentru sine cel mai mare parte a teritoriului puterii, atunci când este parte a unui grup sau tandem care vrea să câştige puterea sau a câştigat-o, fără ca aceasta să însemne neapărat eliminarea celorlalţi (priviţi o luptă între doi motani pentru o jumătate de băncuţă: tu ai autoritate până la un punct, dar de aici începe teritoriul meu). Această economie a puterii e o trăsătură generală a culturii politice româneşti, unde atunci când un grup ajunge la putere, componenţii încep sa se certe între ei; tocmai de asta Traian Băsescu, la fel ca Boiko Borisov în Bulgaria, a inaugurat la noi tradiţia cu femeile promovate masiv în politică, fiindca disponibilitatea lor de a coopera sau de a rămâne loiale durează mai mult decât a bărbaţilor faţă de cei care le-au facilitat promovarea; tradiţia a continuat la Iohannis cu Alina Gorghiu şi Raluca Turcan şi la Dragnea cu Sevil Shhaideh, Gabriela Firea, Olguţa Vasilescu, Carmen Dan.

În rândul publicului a existat mereu un fel de admiraţie invidioasă faţă de cei tari ai momentului (Basescu, Dragnea), motivat de ideea că aşa e normal să se poarte cineva care ajunge la putere. Şi în rândul suporterilor PSD există acest gen de admiraţie invidioasă: "Cu toata hidoşenia lor, din punctul de vedere al curajului, Kovesi sau Macovei îi bagă pe toţi tiriplicii ăştia care împânzesc consiliile locale sau judeţene în buzunar, de-aia au şi reuşit să pună talpa pe ţara asta", scria cineva pe Facebook. A existat mereu şi un dispreţ răutăcios la adresa celor docili (Boc, Grindeanu şi Tudose la început), motivat de ideea că e injositor pentru un bărbat premier sau sef de partid să fie de acord sau să accepte indicaţii de la cel situat mai sus ierarhic (şeful de partid, preşedintele ţării).

O astfel de cultură dăunează guvernării, pentru că jena de a-şi asuma un rol subaltern ajunge să-i inhibe sau să-i întărâte pe unii (Grindeanu), veşnic atenţi să nu fie priviţi drept slugi; e rarisimă relaxarea de a-si asuma rolul de executant, aşa cum făcea Florin Georgescu, care atunci cand a fost interimar în guvernul Ponta a vorbit deschis despre cum un ministru de finanţe trebuie să găsească resurse ca să aplice programul partidului. În plus, această cultură necesită un efort mare de imagine – e vorba de insistenţa cu care perechile de bărbaţi politici asociaţi în vreo construcţie menită să câştige alegerile (şi care ulterior s-au certat) şi-au declarat prietenia, o relaţie fraternă sau filială: Iliescu – Roman, Năstase – Iliescu, Năstase – Ponta, Băsescu – Tăriceanu, Ponta – Antonescu, Dragnea – Ponta, tocmai spre a evita discuţia despre potenţialul unui conflict de orgolii între ei. În schimb, cuplurile Iliescu – Văcăroiu şi Băsescu – Boc, cele mai rezistente de după 1989, nu s-au remarcat niciodată printr-o astfel de insistenţă.

Ca atare, bărbaţia a ajuns să fie interpretată la noi drept încăpăţânarea oarbă de a te bate nu numai cu adversarii politici, ci şi cu aliaţii, şi de a mima neînfricarea în faţa "forţelor externe". A înţeles bine asta o Elena Udrea, care a urmărit întotdeauna să-şi construiască un statut de femeie politician care îi întrece pe bărbaţi în curaj, iar după ce DNA i-a deschis dosare şi-a orientat întreaga campanie de imagine pe ideea de curaj: nu mă ruşinez de cătuşe, înfrunt SRI cu dezvăluirile mele, îi sfidez pe denunţători, îi provoc să vorbească pe ceilalţi politicieni care tac de frică. Acum, ea l-a atacat previzibil pe Dragnea pe aceeaşi temă a curajului ("atât de multă laşitate este în ceea ce face dl. Liviu Dragnea - nu că alţii ar fi mai viteji pe scena politică").

La ce fel de curaj se tot referă însă aceşti oameni? Toţi politicienii cu dosare spun fix acelaşi lucru, că în cazul lor e vorba de un dosar politic, deci ei sunt nevinovaţi. Sunt chiar toate dosarele nişte dosare politice? Sigur că sunt, din moment ce însuşi faptul că ele vizează nişte politicieni modifică automat raporturile de forţe de pe scena politică existente înaintea deschiderii dosarelor. Numai că niciun politician nu are bărbăţia (iar aici nu mă mai refer la bărbăţia în accepţiunea descrisă mai sus) să spună asta deschis şi să se respecte pe el/ea însuşi/însăşi atunci când reacţionează la un dosar DNA, mărginindu-se la clişeul cu prezumţia de nevinovăţie, despre care preşedintele Iohannis a spus corect că funcţionează numai în justiţie, nu şi atunci când e vorba de ocuparea unor funcţii publice.

Mai exact, toţi politicienii care ies cu văicăreli despre DNA uită cele două criterii simple despre care ar trebui să discute: practica europeană şi faptul că propriile lor partide au adoptat coduri etice, subscrise de toţi membrii lor, care reglementează ce trebuie făcut dacă li se deschid dosare penale. Au demisionat din funcţii nu când au fost condamnaţi, ci atunci când au fost acuzaţi de corupţie preşedintele german Christian Wulff (2012), premierul ceh Petr Necas (2013), Maurizio Lupi, ministrul italian al transporturilor (2015), Simona Vicari, subsecretar de stat în ministrul italian al transporturilor (2017). Au demisionat din funcţii atunci când au fost acuzaţi de plagiat Karl-Theodor zu Guttenberg, ministrul german al apărării (2011) şi Annette Schavan, ministrul german al educaţiei (2013). Toţi au declarat că o fac spre a feri partidele lor sau guvernarea de suspiciuni legate de lipsa de integritate.

Codul etic al PSD, adoptat în 2015 şi aflat în vigoare, prevede că „nu va beneficia de susţinerea politică a PSD, pentru ocuparea, în condiţiile legii, a unor funcţii politice sau administrative alese sau numite” un membru PSD faţă de care „a) s-a început împotriva sa urmărirea penală sau a fost trimis în judecată pentru dare şi luare de mită; b) s-a pronunţat împotriva sa o hotărâre judecătorească de condamnare pentru fapte de corupţie, evaziune fiscală sau fapte comise cu violenţă /.../ a obţinut diplome sau alte titluri ştiinţifice prin plagiat dovedit prin hotărâre judecătorească”. Pentru comparaţie, cele ale PNL şi PMP nu iau în calcul decât hotărârile judecătoreşti de condamnare deja pronunţate, PNL având în plus precizarea că „retragerea sprijinului politic pentru membrii aflaţi în funcţii publice” se poate lua şi pentru „abateri mai puţin grave” şi că „în cazul trimiterii în judecată penală, pe durata procesului”, membrul PNL poate fi suspendat din funcţia ocupată în partid.

Pentru niciuna dintre ministrele demise nu a început de drept urmărirea penală: ea depinde de avizul parlamentarilor, deci nimeni nu se află acum concret în situaţia să plece din guvern conform statutului sau al codului etic.

Rămâne aşadar practica europeană: are cineva curajul să se refere la ea, să explice că aceste demisii ar fi fost necesare fiindcă aşa se face în Europa? Sau să explice că nu erau necesare pentru că la noi nu e cazul, dintr-un motiv expus deschis şi coerent, fără văicăreli şi victimizări? PSD a ratat ocazia să aibă un adevărat moment de bărbăţie, de „ownership” al deciziei, cum se spune. Demisia-demiterea celor două ministre a părut dacă nu o decizie luată de alţii în locul partidului, atunci o sacrificare aducând mai mult a ascundere sub preş a ceva care aduce ruşine într-o familie arhaică - o boală înspăimântătoare sau o sarcină în afara căsătoriei: aşa se face sau aşa trebuie, dar din nu se ştie ce motive, nu e bine sau nu e voie să se vorbească despre asta.