Reacţia APADOR-CH, după adoptarea legii carantinei: Unii au câştigat capital electoral, alţii au ratat şansa de a demonstra că sunt lideri

După un timp care unora li s-a părut prea lung, Parlamentul României a reuşit să joi seara târziu o lege a carantinei şi izolării care conţine mai multe garanţii de respectare a drepturilor omului, scriu cei de la APADOR-CH.

Cum se zice pe la Hollywood, „not great, not terrible", deci mai există o speranţă că nu va fi chiar rău, adaugă aceştia.

Dintre cele 11 propuneri de îmbunătăţire pe care APADOR-CH le-a făcut încă de la etapa proiectului adoptat de Guvern, nouă au fost preluate şi introduse, într-o formă sau alta, în noua lege.

„Sigur că se putea şi mai bine, dar privind de unde am plecat – o formă de lege adoptată de guvern fără consultare publică şi care nu conţinea nicio garanţie de respectare a drepturilor persoanelor suspecte sau bolnave – se putea şi mai rău.

Am putea să insistăm şi pentru celelalte propuneri? În teorie, da, aşa ne-ar fi plăcut, dar realitatea ne arată că n-ar fi înţelept s-o facem. Nu după ce am văzut toate armele politice, de dezinformare şi chiar ameninţare, scoase din teacă în ultima săptămână de politicieni şi de media.

Nu după ce am fost suspectaţi că negăm existenţa virusului şi că nu dorim o lege a carantinei. Nu după ce la Cotroceni s-a pus egal între întârzierea adoptării legii şi morţii de Covid 19. Dorim o lege a carantinei, dar ea trebuie să fie făcută temeinic astfel încât să poată fi aplicată corect în orice alt caz de acum încolo. Faptul că avem tot mai mulţi infectaţi, de la o zi la alta, şi că mor oameni, nu este din cauza discutării legii în parlament, ci din cauză că toată clasa politică actuală nu a fost capabilă, de ani de zile şi mai cu seamă de şase luni încoace, ştiind cu ce ne vom lupta, să croiască o lege bună cu care să guverneze.

E ca şi când colecţionezi butelii şi când îţi ia foc casa îi acuzi pe pompieri că nu-ţi sting mai repede focul”, se arată într-un comunicat transmis de APADOR-CH.

Conform organizaţiei, drepturile omului „au fost găsite ţap ispăşitor” („de aia se îmbolnăvesc oamenii şi mor, că vor unii drepturi”), tratate ironic deopotrivă de oamenii simpli de pe Internet sau de politicieni de la cele mai înalte tribune ale ţării. Drepturile civile nu aveau nevoie şi de acest şut în fund, erau suficient de persiflate şi înainte.

„Am putut constata cu tristeţe că propunerile APADOR-CH, făcute în spiritul Constituţiei şi al angajamentelor internaţionale luate de România, s-au transformat într-o armă politică folosită deopotrivă de putere şi de opoziţie. Nu ăsta era rolul lor.

A-ţi cere drepturile sau a cere să fie garantate într-o lege importantă a devenit, pentru unele autorităţi, în România acestei săptămâni, echivalent cu inconştienţa sau cu subversiunea ori cu un act criminal, aducător de morţi.

APADOR-CH nu a negat niciun moment existenţa virusului, chiar dacă la una dintre dezbaterile de la Parlament au fost şi astfel de persoane, nu a cerut niciodată lăsarea bolnavilor liberi pe străzi. Toate propunerile transmise Parlamentului au vizat respectarea etapelor legale în procedurile de consultare, depistare a bolii, apoi de izolare, carantinare, internare, respectându-i bolnavului dreptul la informare şi la opţiune.

Făcând un bilanţ al acestui proces legislativ, se poate spune că unii au câştigat nişte capital electoral, efemer, alţii au ratat şansa de a demonstra că sunt lideri autentici, iar marele perdant a fost, ca de multe alte ori în istorie, conceptul de drepturi civile. Pentru că noua formă a legii, adoptată de Senat, are câteva probleme de constituţionalitate, ne facem totuşi datoria măcar de a le semnala”, adaugă APADOR-CH.

Probleme privind Legea pentru instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic:

1. Guvernul nu a solicitat avizului CES înainte de a trimite legea în Parlament – este încălcat art. 1 al. 5 din Constituţie, ceea ce face ca legea adoptată fără solicitarea prealabilă a avizului CES să fie neconstituţională în ansamblul său.

2. Încălcarea principiului bicameralismului – Dacă forma legii adoptată de Senat diferă substanţial de forma adoptată de Camera Deputaţilor, aceasta înseamnă că fiecare cameră a adoptat legi diferite cu privire la aceeaşi chestiune, ceea ce este neconstituţional, deoarece înseamnă încălcarea principiului bicameralismului. O explicaţie ar fi improvizaţia şi grabă cu care s-a acţionat, mai ales la prima cameră, când accentul s-a pus pe viteză şi nu pe calitate şi coerenţă. Chiar şi aşa, forma adoptată de prima cameră a fost superioară proiectului iniţiat de guvern. Slabă calitate a proiectului elaborat de guvern este foarte greu de justificat, deoarece în cadrul guvernului funcţionează Ministerul Justiţiei, care are în compunere o direcţie specializată în elaborarea actelor normative, alcătuită din profesionişti adevăraţi.

3. Dreptul de a contesta în justiţie măsura privativă de libertate nu este efectiv, atâta vreme cât în lege nu sunt reglementate modalităţile şi înlesnirile necesare pentru ca o persona aflată într-un spaţiu de carantinare sau izolare să poată sesiza instanţa. Simpla prevedere în lege că acţiunea se trimite la instantă în format şi prin mijloace electronice nu asigură garanţiile necesare. Nu orice persoană din ţară are smartphone cu acces nelimitat la internet şi, pe de altă parte, doar cu un smartphone nu se poate asigura participarea efectivă/eficientă la un proces.

4. Legea nu prevede ce măsuri pot fi dispuse pentru repararea prejudiciilor produse persoanelor în cazul în care carantina sau izolarea s-au dispus cu încălcarea legii. În lege trebuie să existe un articol care să prevadă că orice persoană, care a fost victima unei măsuri nelegale de carantină sau izolare are dreptul la reparaţii şi să prevadă procedura de constatare a nelegalităţii carantinei/izolării şi de acordare a remediilor (despăgubiri).

5. Reţinerea unei persoane în spital, pe timp de 48 de ore, în scopul efectuării de investigaţii şi evaluări medicale (art. 8 al. 3 si 4 din lege) este o măsură sui generis, care iese din tiparul stabilit în sistemul legal naţional (art. 23 al. 3 din Constituţie), potrivit căruia reţinerea unei persoane nu poate dura mai mult de 24 de ore. Astfel, în materie penală, reţinerea autorului unei infracţiuni nu poate dura mai mult de 24 de ore, iar reţinerea în materie contravenţională (conducerea administrativă a persoanei la sediul poliţiei) avea durata maximă de 24 ore, iar în prezent se preconizează să ajungă la 12 ore (pe rolul Curţii Constituţionale se află o sesizare a Avocatului poporului cu privire la necesitatea stabilirii unei durate exacte şi rezonabile a măsurii conducerii administrative). De ce reţinerea unui infractor de către poliţist sau procuror, de exemplu un autor al infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor, nu poate dura decât maximum 24 de ore, în timp ce reţinerea administrativ-medicală a unei persoane, dispusă de medic, poate dura dublu, adică 48 de ore?

6. Art. 10 din lege este redactat neclar, el putând fi interpretat în sensul că ministrul sănătăţii poate deroga de la lege, printr-un ordin prin care stabileşte „modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege". Or, prezenta lege stabileşte măsuri privative de libertate (carantină/izolare obligatorii), precum şi procedura şi persoanele abilitate să dispună aceste măsuri care restrâng drepturi şi libertăţi. Redactarea ambiguă a art. 10 din lege permite interpretarea că prin ordinul ministrului sănătăţii s-ar putea aduce modificări acestei proceduri stabilite prin lege pentru luarea măsurilor medicale privative de libertate, ceea ce este inadmisibil, pentru că ordinul ministrului nu poate adăuga la lege şi nu poate modifica legea.

7. În niciunul dintre articolele legii nu este prevăzută durata maximă a măsurii carantinei sau izolării, ca măsuri privative de libertate în sensul art. 4 al. 2 din OPCAT. De asemenea, prevederile din art. 7 si 8 din lege, în sensul că măsura carantinei se dispune pe durata perioadei de incubaţie specifice bolii infectocontagioase suspicionate sau că izolarea durează până la vindecare, nu conferă suficientă previzibilitate şi nici suficiente garanţii împotriva arbitrariului. Spre exemplu, un test/o analiză care să confirme vindecarea unei persoane se poate face, în practică, cu oarecare întârziere faţă de momentul vindecării, de exemplu, din cauza unei aglomerării a activităţii personalului sau din cauza personalului insuficient. Aceste probleme de organizare a activitatii instituţiilor publice, chiar şi cele din sfera medicală, nu trebuie să se răsfrângă însă asupra persoanelor, prin privarea lor de libertate pe o durată mai mare decât cea efectiv necesară. Potrivit CEDO, o măsură privativă de libertate (de exemplu carantina sau izolarea nevoluntară) nu prezintă garanţiile împotriva arbitrariului la care se referă CEDO, dacă în lege nu se prevede durata de timp pentru care această privare de libertate poate fi dispusă.

Fiind vorba despre privare de libertate, durata trebuie stabilită în mod clar. În practică, măsura ar putea fi dispusă pe o durata de 14 zile, cu posibilitatea prelungirii de câte ori este necesar din punct de vedere medical, cu până la 14 zile de fiecare dată, până la expirarea duratei de incubatie a bolii suspicionate (în caz de carantină) sau, după caz, până la vindecare (în caz de izolare). Desigur, cu prevederea posibilităţii încetării măsurii chiar înainte de termen, dacă ea nu mai este necesară. De altfel, şi în practică, chiar în aceste zile, conform relatărilor din presă, mai multe ţări europene au impus turiştilor români care doresc să intre în ţările respective o carantină pe durata a 14 zile. Deci, fixarea unui termen de 14 zile pentru carantină/izolare are acoperire în practica existentă deja în mai multe ţări euroene. În caz de nevoie, acest termen poate fi prelungit atât cât este necesar, dar tot pe durată determinată (fiecare prelungire de maximum 14 zile).