Retrospectivă şi previziuni cu analistul Dan Dungaciu: 2023 este anul de tranziţie către o nouă ordine globală. Rolul României este să se pună pe hartă Mării Negre din punct de vedere strategic şi logistic

2023 este anul de tranziţie către o nouă ordine globală

„Anul 2023 va fi privit în perspectivă de viitorii analişti sau istorici, de peste 50 sau 100 de ani, ca anul în care s-a cristalizat tot mai clar faptul că lumea merge într-o altă direcţie, că se pregăteşte pentru o nouă ordine globală, care nu ştim cum arată, dar clar va exista o modificare la nivel strategic şi politic, în sensul unei noi lumi globale, care va înlocui ceea ce am trăit până acum. Noi am trăit ordinea globală a Războiului Rece, urmată de ordinea globală a aşa-numitei hegemonii liberale americane, care a durat din 1989 până în 2016-2017, după care a intrat într-o criză”, a declarat Dan Dungaciu.

„Astăzi, în 2023, este foarte clară conştiinţa faptului că ne îndreptăm spre altceva, spre redesenarea unor tabere, spre reconfigurarea unor tipuri de alianţă, care transmit principalul mesaj Occidentului că „lumea nu mai vrea să fie Occident”, că nu mai tinde spre Vest, aşa cum credeam noi, în naivitatea noastră, în anii 1990, că toată lumea va deveni democraţie liberală şi economie de piaţă pentru că nu mai există sisteme concurente. Noi, învingând sistemul fascist concurent în Al Doilea Război Mondial şi, după Războiul Rece, sistemul comunist, am crezut că a rămas un singur sistem în lume şi toate statele se vor duce într-acolo. Iată, în 2023, avem foarte clar faptul că lumea nu merge într-o singură direcţie, că Occidentul se reduce la aria în care se află până în prezent, de fapt, şi tot ce se întâmplă, ca evenimente punctuale, marchează acest element. 2023 este anul în care conştiinţa că lumea nu vrea fie toată Occident devine din ce în ce mai acută.”

Potrivit analistului, „vedem schimbarea în evenimentele punctuale: tensiunile dintre Statele Unite şi China – care nu s-au clarificat, nu s-au lămurit şi, de aici şi neclarificarea situaţiei dintre China şi UE –  războiul din Ucraina şi, în 2023, eşecul contraofensivei ucrainene, care ridică şi mai mult mizele acestei confruntări şi ne arată şi mai pregnant cum se aliniază, în jurul războiului din Ucraina, cele „două tabere”: adică tabăra occidentală şi tabăra restului lumii. Al treilea element punctual, din punctul meu de vedere, este războiul din Fâşia Gaza, Israel-Hamas, care merge dincolo de conflictul dintre cele două părţi, care trece dincolo de războiul regional şi ajunge şi el, ca războiul din Ucraina, la un conflict global, în care taberele se aliniază şi în raport cu această miză, tot pe coordonatele pe care le-am sugerat anterior: tabăra occidentală, mai mult sau mai puţin coerentă şi coezivă, şi tabăra non-occidentală, a restului, care începe să se contureze tot mai puternic, mai pregnant, chiar dacă nu ştie neapărat ce vrea, dar clar ştie ce nu vrea: nu vrea să fie Vest. Aşa aş caracteriza 2023: este un an de tranziţie către următoarea ordine globală”.

Conştiinţa publică este că România nu joacă la adevărata ei capacitate

„România, prin natura ei, prin istoria ei, este un stat care aparţine civilizaţiei occidentale. Acesta este un lucru care nu poate fi contestat de nimeni. Nu există, până în acest moment, date care să ateste ideea după care România ar dori să facă exit din instituţiile reprezentative din care face parte: UE, NATO sau parteneriatul cu SUA. Românii nu vor să facă asta, nu vor să iasă din asemenea formate, ci vor doar ca România să se comporte altfel în raport cu aceste instituţii din care face parte. Cred că această percepţie, pe care populaţia o are din ce în ce mai acută, ar trebui să fie puţin luată în considerare şi de către politicieni. Lumea spre care ne îndreptăm, şi pe care am descris-o în linii generale anterior, este o lume în care actorii joacă. Tocmai într-o astfel de situaţie de cvasipluralitate actorii joacă, îşi caută agenda, îşi caută interesele şi joacă puterile mijlocii, mari, în funcţie de interesele pe care şi le definesc. Conştiinţa publică este că România nu joacă la adevărata ei capacitate. Aceasta este marea problemă când vorbim despre oricare dintre cele trei probleme pe care le-am considerat ca fiind importante în 2023”, a punctat profesorul Dungaciu.

România nu poate să-şi asigure securitatea decât printr-un parteneriat strategic concret şi mai important cu Statele Unite

„În relaţia SUA-China, evident că România face parte din tabăra americană.  Ne îndreptăm spre o situaţie care este diferită de cea de acum 20-30, când un consilier al preşedintelui Clinton a lansat faimoasă replică „It’s the economy, stupid!”. Astăzi, suntem într-o situaţie în care potrivit este „It’s the security, stupid!”, securitatea începe să fie prevalentă, iar în asemenea situaţie, evident, cred eu, că modul în care ne raportăm noi la politica externă şi politica de securitate reprezintă aceeaşi mantră „România este membră a UE, a NATO, este partener strategic al NATO”. Dar ar trebui modificată. România ar trebui să schimbe, într-o primă fază, la nivelul formulării, pentru lumea care vine, această afirmaţie şi să schimbe ierarhia. Primul lucru care trebuie menţionat în politica externă şi în politica de securitate ar trebui să fie America, al doilea lucru NATO şi, al treilea lucru,  apartenenţa la UE. Asta pentru că lucrurile s-au schimbat, securitatea prevalează şi, din punctul de vedere al securităţii, România nu poate să-şi asigure securitatea decât printr-un parteneriat strategic concret şi mai important cu Statele Unite. În această perspectivă, asigurându-şi în primul rând securitatea, eu cred că România ar trebui să joace un rol mai semnificativ, adică să se pună, inclusiv în slujba partenerului strategic într-un mod mai competent. În relaţia SUA-China, România trebuie să se pregătească pentru că, până la urmă, pivotul spre China se va face de către americani (...) şi ar trebui să se pregătească pentru o asemenea evoluţie”.

„România a jucat un rol important în relaţia SUA-China. La sfârşitul anilor 60 - începutul anilor 70, România a avut un rol –  nu cel mai important, dar a avut un rol – în relansarea relaţiei SUA-China. Despre acest lucru nu vorbeşte multă lume şi greşeşte că nu vorbeşte. Nu este vorba doar despre vizita lui Nixon la Bucureşti, ci şi despre vizita lui Kissinger la Bucureşti – neconsemnată în memoriile sale – înainte de vizita secretă a lui Kissinger în China, în 1971.  A fost la Bucureşti, s-a întâlnit cu un oficial chinez, iar acest lucru s-a petrecut pentru că România a fost un canal de comunicare pe direcţia America-China. Nu a fost singurul, poate că nu a fost cel mai important, dar a fost şi acesta un canal interesant. Din această perspectivă, poate că România ar putea fi mai utilă partenerului american daca va reuşi să se ducă spre Asia, să-şi definească relaţia cu China inclusiv din perspectiva  parteneriatul strategic cu America, adică să fie utilă americanilor daca va fi vreodată nevoie de ea. Dar asta înseamnă expertiză pe China, înseamnă capacitatea de a furniza expertiză, cunoaştere, contacte pentru eventuala relaţionare de alt tip, între Washington şi Beijing. Eu cred că România poate face acest lucru cu Asia, dar constat că nu face aşa cum s-ar cuveni, deşi este un joc pe care, tradiţional, l-a făcut şi l-a făcut cu succes”.

Rolul României este să se pună pe harta Mării Negre din punct de vedere strategic şi logistic

„În relaţia războiului din Ucraina, lucrurile sunt aici mai complicate. Din păcate, eşecul Ucrainei din 2023 schimbă radical datele problemei, mai ales cuplat cu alegerile prezidenţiale din SUA. Lucrurile nu vor merge înspre bine, chiar dacă Ucraina va primi ajutor din partea Americii, cu siguranţă acesta nu va fi la nivelul din 2022, 2023. Oricum ar fi, Ucraina va trebui să se restrângă. Vor fi lovituri mai degrabă spectaculoase, din punct de vedere mediatic, dar nu capabile să scoată armata rusă din teritoriul ei. Asta înseamnă că răbdarea occidentalilor va fi pusă la grea încercare şi s-ar putea ca 2024 să fie un fel de 1916, începutul Primului Război Mondial, care a continuat ştiindu-se care va fi deznodământul, dar războiul a continuat. În acest context, în care războiul din Ucraina nu are şanse, în acest moment cel puţin, să se încheie cu scoaterea ruşilor din Ucraina, România, la Marea Neagră, trebuie să îşi redefinească rolul”, adaugă acesta.

„Eu cred că, în această perspectivă, rolul României este să se pună pe harta Mării Negre, nu doar militar – oricum, situaţia flotei româneşti la Marea Neagră este, în continuare, ruşinos de proastă – ci să se pună şi logistic, strategic pe hartă. Cred că Constanţa ar trebui să devină cel mai important oraş din regiune. Adică, oraşul Constanţa să devină un soi de Institut pentru Studiul Războiului, care să dea rapoarte pe Marea Neagră, ora exactă pe Marea Neagră către alte capitale occidentale. Constanţa poate să se pună pe hartă la nivel logistic, strategic, instituţional şi de cercetare cu ajutorul parteneriatului american. România trebuie să-şi asume o prezenţă la Marea Neagră nu doar formală, nu doar prin declaraţii că „flota americană trebuie să aibă o prezenţă permanentă în Marea Neagră”. Asta nu se poate. Turcii nu o să le deschidă niciodată Bosforul. Noi trebui să ne pregătim să fim mai activi la Marea Neagră”, spune profesorul Dungaciu.

România a pierdut capacitatea diplomatică şi informativă pe Orientul Mijlociu

„În ceea ce priveşte conflictul Israel-Gaza, aici lucrurile sunt puţin mai complicate. România a pierdut capacitatea diplomatică şi informativă pe Orientul Mijlociu. Din păcate, nu mai stăm atât de bine pe cât stăteam într-o vreme şi nu mai stăm atât de bine pentru că zona, din punct de vedere strategic sau economic, nu mai este atât de importantă pentru Bucureşti. Nu este foarte limpede ce se mai poate repara acolo. Este clar că evoluţiile din teren vor urma o altă logică, iar România îşi poate găsi loc dacă victoria palestinienilor va fi consemnată la nivelul dosarului celor două state. Adică, într-o ironie a sorţii, chiar dacă Netanyahu reuşeşte să distrugă Hamasul – dacă se poate – în final, nu cred că va exista vreo posibilitate de refinanţare a Fâşiei Gaza din partea actorilor importanţi din zonă. Altminteri spus, s-ar putea ca învingătorii după război să fie alţii, iar Netanyahu să nu fie printre ei, chiar dacă va fi câştigat bătălia cu Hamasul. Netanyahu este un actor politic din Israel care nu a dorit cu niciun chip ca soluţia celor două state să se pună pe hârtie. S-ar putea ca asta să fie condiţia arabilor ca să reconstruiască Gaza. În acest efort, de reconstrucţie  şi de soluţie a celor două state, poate că România ar putea să-şi găsească un loc, ţinând seama că relaţiile tradiţionale au fost bune şi cu Israelul şi cu partea palestiniană. Din această perspectivă, poate că România ar putea să joace un rol semnificativ, diplomatic şi strategic”, a conchis analistul.