Revoluţia din 1989 la Radioul Public

La 20 de ani de la Revoluţie, în decembrie 2009, Florin Helmis, George Enache, Octavian Vintilă, Gheorghe Verman şi Vasile Manta vorbesc, în intgerviuri acordate MEDIAFAX, despre tensiunile din Radioul Public în perioada Revoluţiei, iar Maria Ţoghină, preşedintele - general al Societăţii Române de Radiodifuziune, evocă rolul Radio România în cei 20 de ani care au urmat acelor momente.

- Florin Helmis: La 20 de ani de la Revoluţie, România mi se pare ca o oaie rătăcită de turma Europa

Reporter: În ce perioadă aţi lucrat în Radioul Public şi ce funcţie ocupaţi în SRR în perioadă Revoluţiei?

Florin Helmis: Sunt cel mai vechi redactor din Radioul Public. Lucrez în radio din 1967. În 1989 eram realizator de emisiuni la Tineret şi în ziua Revoluţiei eram pe post. Tovarăşii ascultau Radio România Actualităţi, pe noi la Tineret ne-au lăsat să ne facem de cap. În 1996 s-a decis în culise desfiinţarea programului 3, cineva a hotărât că nu mai e necesar, şi a trebuit să trecem toţi fie pe la Cultural, fie la Actualităţi. Acum lucrez la Radio România Actualităţi, unde fac o emisiune de turism "Caută România la ea acasă".

Rep.: Aţi apărut pe post in perioada Revoluţiei? Povestiţi-ne pe scurt ce vă amintiţi din perioada respectivă. Cum era atmosfera în Radioul Public?

Florin Helmis: Toată lumea era agitată, nimeni nu ştia ce se întâmplă. S-a hotărât să se unească cele trei posturi ale radioului public, Tineret, Cultural şi Actualităţi, să emită dintr-un singur loc. Pe post a fost Mircea Muntean, care din păcate nu mai trăieşte, şi cu mine şi făceam cu schimbul. Vorbeam liber. Spre prânz au intrat în emisie cei de la Radio România Actualităţi. Între timp şeful serviciului emisie a cerut întreruperea emisiei, fratele meu care era tehnician mi-a spus că se încearcă oprirea emisiei şi i-a spus să nu întrerupă emisia. Spre seară lucrurile s-au limpezit. Noi ne-am văzut de treaba noastră, făcând reportaje şi mergând pe străzi. Am stat acolo zi şi noapte până după Crăciun.

Mircea a făcut anunţul despre cuplul Ceauşescu, el a stat mai mult ca mine la microfon, eu aduceam grupurile de revoluţionari de la poartă să vorbească în emisie. Am scos pe fereastră tranzistoare ca revoluţionarii de la poarta radioului să asculte ce spun cei pe care îi luam în emisie pentru a-i convinge că nu li se întâmpla nimic celor care veneau să vorbească la microfon.

În Radio după Revoluţie era o celulă de revoluţie - nici nu ştiu cine erau - care s-a instalat aproape de emisie încercând să dicteze. Într-o zi i-a dat femeia de serviciu afară spunându-le că trebuie să facă curat şi nu s-au mai întors niciodată.

Rep. : Cum vă vedeaţi viitorul înainte de Revoluţia din 1989?

Florin Helmis: Semne au fost. Ascultam ce se comenta la Europa Liberă. Toţi doream să se schimbe. Ne-am gândit toţi la libertate, tot ce s-a strigat atunci ne-a animat şi pe noi, însă eu nu mi-am revendicat calitatea de revoluţionar, n-am crezut că trebuie să fiu remunerat pentru că atunci mi-am făcut doar meseria.

Rep. : Evoluţia lucrurilor după Revoluţie a corespuns aşteptărilor dvs.?

Florin Helmis: Din păcate idealurile Revoluţiei s-au dus. Trăim o etapă neagră şi economic şi politic, din păcate. Dar asta nu ne împiedică să mai sperăm.

Rep.: Cum vi se pare România la 20 de ani de la Revoluţie?

Florin Helmis: România mi se pare ca o oaie rătăcită din turma Europa.

- George Enache: România a ajuns la un stadiu pe care nu l-am visat. Este cumplit.

Reporter: În ce perioadă aţi lucrat în Radioul Public?

George Enache: Am intrat în Radio în pantaloni scurţi, în 1961, în urma unui concurs de interpretare pentru emisiunile de copii. Evoluţia mea a fost firească, am fost la toate emisiunile de copii. Evoluând ca vârstă am fost atras de redacţie şi am devenit reporter colaborator la redacţia de copii - tineret, iar în 1972 am devenit realizator cu acte în regulă, odată cu terminarea facultăţii de litere din Bucureşti. Am fost ultima serie cu repartizare guvernamentală. Am fost ultimul din privilegiaţii acestui ultim sistem. A fost o şansă pentru mine.

Făceam emisiuni de o libertate extraordinară. Am avut această experienţă şi înainte de '89. Aveam şefi care aveau încredere în noi. Nu aveam acel control cumplit ca la alte redacţii. Am lucrat şi la Radio Vacanţa Costineşti, care nu emitea în eter, erau doar 11 stâlpi pe plajă. A fost cea mai mare şcoală de radio liber. Mai veneau de la Comitetul Central şi mai băgam şi noi o revista presei cu Scânteia Tineretului să se audă frumos, dar în rest eram liberi.

La anul fac 48 de ani de radio, iar în prezent sunt realizator - coordonator într-o emisiune - "Deschis duminica", la Radio România Actualităţi - în care fac de toate. Eu centrez, eu dau cu capul, eu dau golul, am în schimb foarte mulţi colaboratori.

Rep.: Ce funcţie ocupaţi în SRR în perioada Revoluţiei?

George Enache: Eram realizator la Revoluţie, după multe avataruri, pentru că se promova foarte greu. Am lucrat la celebrul program 3 al radioului şi am făcut tot felul de emisiuni, printre care "Clubul adolescenţilor", o emisiune săptămânală, dar şi "Studioul T" de la 9.00 la 13.00 dimineaţa. În 22 decembrie 1989 eram liber, şefa noastră, doamna Sofia Şincan, care ne-a ţinut pe toţi ca o cloşcă, ne-a dat liber. Eu l-am ascultat la radio pe Mircea Munteanu, colegul meu, care făcea "Studioul T". Rămăsese în emisie doar programul 3. Colegul meu, care a murit în urmă cu o săptămână, a spus pentru prima oră "Soţii Ceauşescu au fugit din Comitetul Central, Ceauşescu a fugit". A fost o asumare ceva de nedescris, Mircea Munteanu a avut acest curaj extraordinar. După Mircea Munteanu au venit colegi de-ai mei la microfon, precum Sorin Caracseghi, Costel Săbăreanu, Dan Ursuleanu şi Camelia Stănescu, spunând lucruri extraordinare. Apoi alţi colegi de la Radio România Actualităţi au venit şi şi-au arogat această premieră, însă eu vreau să restabilesc adevărul istoric. Există discul cu aceste înregistrări. Programul 3 de tineret a şinut steagul până la 15.00-16.00, apoi a intrat Radio România Actualităţi.

Rep.: Aţi apărut pe post în perioada Revoluţiei? Povestiţi-ne pe scurt ce va amintiţi din perioada respectivă. Cum era atmosfera în Radioul Public?

George Enache: Pe la ora 14.00 am ajuns în Radio, iar atmosfera era foarte tensionată. Ne-am strâns toată redacţia de tineret. Ni se spunea "nebunii de la programul 3". Sincer să fiu eram foarte speriaţi. Noi toţi eram într-o instituţie considerată una de primă mărime din cele ale propagandei. Şi televiziunea era la fel. Eticheta asta era. Ne gândeam cu teamă ce o să se întâmple. Nu am scăpat nici până în zilele noastre de teamă, cu toate că am avut un statut de profesionist care nu şi-a bătut joc de ascultători, de sunet etc.

Din păcate au venit nişte unii care au ocupat o lună şi jumătate o parte din radio. Erau oameni cu banderole pe cap şi la mâini, cu pistoale mitralieră. Veneau cu noi până la uşa emisiei. În primele zile a fost cumplit, mergeam cu automatul după noi. Habar n-am cine erau, erau nişte băieţi, jumătate militari, în sensul că aveau pantaloni de comando, în rest erau purtau baderolă la cap, gen Che Guevara, şi controlau tot. Ei se intitulau Revoluţionarii de baştină. Au venit în 22 decembrie 1989 şi i-a scos afară femeia de serviciu, coana Florica, la sfârşitul lui ianuarie 1990, ca să facă curăţenie şi nu s-au mai întors.

Rep.: Ce consideraţi că vi s-a întâmplat important în ultimii 20 de ani legat de acest eveniment?

George Enache : Cel mai important lucru care mi s-a întamplat în ultimii 20 de ani este faptul că am conştientizat că cuvântul meu contează. Cuvântul meu ca ziarist. Acum dacă zici ceva contează. Este foarte important.

Rep.: Evoluţia lucrurilor după Revoluţie a corespuns aşteptărilor dvs.?

George Enache: Evoluţia lucrurilor după Revoluţie nu a corespuns sub nicio formă aşteptărilor mele, din cauza deteriorării sistemului de valori. Această deteriorare a sistemului de valori a cuprins şi mass-media. Modelele proaste luate din Occident au proliferat. Oamenii care ştiu ce au de făcut îşi văd de treabă, îşi văd de şcolile lor, restul nu. Nivelul cultual al poporului a scăzut enorm, ceea ce nu era înainte de '89. Lumea era mai preocupată de cultură, cu toate vicisitudinile şi opreliştile. Se cunoaşte pe stradă, în viaţa publică, este grobian ce se întâmplă. Şcoala nu face nimic, familia nu face nimic. Oamenii încearcă să reziste într-o mare de imprecaţii, de agresiune a mediului precar. Nu ştiu ce putem face.

Rep.: Cum vi se pare România la 20 de ani de la Revoluţie?

George Enache: România la 20 de ani de la Revoluţie nu se regăseşte, adică nu şi-a găsit calea, nu şi-a găsit nimic. Sunt atât de multe lucruri de renovat, de reparat. Este vina unor oameni care nu au o anumită culoare politică. Toţi oamenii politici de la noi nu au culoare politică. În România de 20 de ani nu există culoare politică, ci culoare puterii şi a posibilităţii de ne îmbogăţi. Asta a dus România la stadiul la care este. România a ajuns la un stadiu pe care nu l-am visat. Este cumplit. "Ce nu e în Caragiale nu există", după cum spunea prietenul meu, Moţu Pittiş.

- Octavian Vintilă: La 20 de ani de la Revoluţie, România e frumoasă, dar incertă, şi cu posibilitate de progres

Reporter: În ce perioadă aţi lucrat în Radioul Public şi ce funcţie ocupaţi în SRR în perioada Revoluţiei?

Octavian Vintilă: Am fost şi sunt realizator de rubrici sportive şi matinale la Radio România. M-am angajat în Radioul Public în 1972.

Rep.: Aţi apărut pe post în perioada Revoluţiei? Povestiţi-ne pe scurt ce va amintiţi din perioada respectivă. Cum era atmosfera în Radioul Public?

Octavian Vintilă: Am lucrat începând din 4 ianuarie 1990. Până atunci am fost la clubul Steaua având în vedere antecedentele mele. În general toate realizările pe linie de sport existau în condiţiile în care îţi puteai spune opiniile. Spre exemplu, la Olimpiada din 1976 de la Montreal şi cea din 1980 de la Moscova, când a participat Nadia, nişte opinii personale de-ale mele au fost interpretate greşit şi a fost o perioadă de trei ani, din 1980 până în 1983, când am avut interdicţie de a transmite în direct de la competiţii sportive. Din 1983 până în 1989 mi-am reluat activitatea ca realizator de rubrici sportive, dar cu carte de muncă am fost angajat din martie 1990.

Rep.: Cum vă vedeaţi viitorul înainte de Revoluţia din 1989?

Octavian Vintilă: Viitorul era foarte clar, mai ales că îl aveam pe Eugen Preda director, care a ţinut standarul destul de sus. Am văzut viitorul frumos, aşa cum a şi fost. Radio România a avut un cu totul alt statut din punct de vedere al obiectivităţii şi al celor care activau acolo. Mă refer la libertatea dată reporterilor şi redactorilor şi la realizarea materialelor. Din punct de vedere profesional, dacă ai avut valoare, ai fost cunoscut. Fără Radio România marile personalităţi nu aveau statutul de acum. Radio România i-a făcut cunoscutţi pe mulţi alţii. Fără Radio România erau, dar nu erau aceeaşi.

În plus, lumea sportului a avut o cu totul altă viziune. Noi aveam contacte cu cei de la Europa Liberă, spre exemplu cu Nicu Munteanu am colaborat şi înainte de Revoluţie, fără se se ştie, desigur, dar şi după Revoluţie. Cu Europa Liberă am colaborat din 1976, sub diferite forme.

Era normal să cadă regimul, tot ce se întâmpla în jurul nostru însemna o coborâre de ştachetă a regimului de la Bucureşti.

Rep.: Ce consideraţi că vi s-a întâmplat important în ultimii 20 de ani legat de acest eveniment?

Octavian Vintilă: 1 O mai mare libertate. 2 Libertate şi de plecare şi de exprimare. 3. Posibilitatea de a fi în contact cu cei cu care mă vedeam doar clandestin, mă refer la Europa Liberă. 4. Faptul că după Revoluţie personalităţile au putut să iasă în faţă spre deosebire de perioada dinainte, când toţi eram egalizaţi. Radio România l-a făcut şi pe Octavian Vintilă şi pe alţi ziarişti de valoare să fie mai cunoscuţi decât ar fi fost cunoscuţi în oricare alt mijloc mass-media.

Rep.: Evoluţia lucrurilor după Revoluţie a corespuns aşteptărilor dvs.?

OctavianVintilă: La Radio România a corespuns în totalitate aşteptărilor mele.

Rep.: Cum vi se pare România la 20 de ani de la Revoluţie?

Octavian Vintilă: România, aşa cum a fost şi înainte, este frumoasă, dar incertă şi cu posibilitate de progres. Eu sunt teribil de optimist vizavi de ce s-a întâmplat şi se întâmplă în România.

- Gheorghe Verman: România, la 20 de ani de la Revoluţie, e o ţară în aşteptare

Reporter: Cu ce proiecte vă ocupaţi în Radioul Public la Revoluţia din 1989? Care era funcţia ocupată de dumneavoastră atunci?

Gheorghe Verman: Decembrie 1989 m-a găsit la Televiziunea Română. Eram redactorul la ceea ce mai rămăsese din una dintre emisiunile de vârf - "Viaţa satului". Emisiunea a fost desfiinţată în 13 ianuarie 1985 şi reluată într-o formă de buzunărel în toamna anului 1987. Adică de la 105 minute câte avea emisiunea de la înfiinţarea Televiziunii Române s-a ajuns la 10 minute (1985). Într-un fel ne făceam că ne ocupăm de problemele satului, deşi Domne! - câte suferinţe mai îndurau, să le zicem, ţăranii acestei ţări.

Rep.: Aţi lucrat efectiv în perioada Revoluţiei? Povestiţi-ne pe scurt ce vă amintiţi despre respectiva perioadă.

Gheorghe Verman: Atmosfera acelor zile este binecunoscută astăzi. Aş zice chiar că Revoluţia română '89 a fost unicat în istoria unor asemenea evenimente pe mapamond. Şi asta pentru că ea s-a petrecut în substanţa ei la televizor, cu toată recuzita de rigoare pe care o impune o asemenea întâmplare.

Rep.: Cum vă vedeaţi viitorul atunci?

Gheorghe Verman: N-am sperat niciodată în minuni. Pentru mine, pentru generaţia mea, verbul "a trăi bine" s-a conjugat perpetuu la timpul viitor. Ori cine mai putea spera că va mai apuca "să vadă lumina de la capătul tunelului"?

Rep.: Ce consideraţi că vi s-a întâmplat important în ultimii 20 de ani legat de acest eveniment?

Gheorghe Verman: Şi totuşi am fost un norocos. Mie radioul mi s-a părut dintotdeauna mai vertical, mai ambiţios în a fi independent. În mai 1990 am trecut de aceea cu arme şi bagaje la radio, graţie mai cu seamă unui mare om de presă care era Eugen Preda, numit atunci director al Radioului. Lucrasem împreună la Televiziune şi asta a contat. Apoi în 1991 am înfiinţat împreună postul de radio naţional Antena Satelor. Pe 25 decembrie, în acest an, atinge vârsta majoratului. După o perioadă în care am condus în calitate de director cel mai însemnat departament al Radioului, am primit, după aceea, sarcina să mă ocup de reorganizarea Studiourilor Teritoriale de radio şi din 1995 am devenit director general adjunct al radioului - până în 2004, când m-am pensionat. Am ieşit la pensie dar nu m-am astâmpărat. Realizez în continuare programe radio şi, cu succes zic eu. Ce mi-aş putea dori mai mult?

Rep.: Evoluţia lucrurilor după Revoluţie a corespuns aşteptărilor dvs.?

Gheorghe Verman: Nu. Vreau mai mult! Ştiu că românii pot, pot şi-şi doresc. E însă o chestiune de timp cred eu.

Rep.: Cum vi se pare România la 20 de ani de la Revoluţie?

Gheorghe Verman: O ţară în aşteptare! Suntem încă la vârsta când mai credem în Moş Crăciun.

- Vasile Manta: Tot ce trăiesc de la Revoluţie încoace este pentru mine un dar dumnezeiesc

Reporter: Cu ce proiecte vă ocupaţi în Radioul Public la Revoluţia din 1989? Care era funcţia ocupată de dumneavoastră atunci?

Vasile Manta: În 1989, Revoluţia din decembrie m-a găsit angajat al Radioteleviziunii Române, regizor tehnic în cadrul redacţiei Teatru. Menţionez că cele două instiţutii publice s-au despărţit în 1991, deci la aproape doi ani de la revoluţie. Situaţia mea în cadrul redacţiei era una oarecum specială, datorată prezenţei mele ca interpret în faţa microfonului încă din copilărie. Această şansă de a cunoaşte mirajul radioului de la vârsta de 9 ani, mi-a marcat drumul în viaţă. Dovada o reprezintă faptul că şi azi îmi petrec viaţa şi activitatea în aceleaşi studiouri pe care le cunosc de peste 50 de ani.

Rep.: Aţi lucrat efectiv în perioada Revoluţiei în Radioul Public? Povestiţi-ne pe scurt ce vă amintiţi despre respectiva perioadă.

Vasile Manta: Îmi amintesc perfect perioada revoluţiei. În luna decembrie a anului 1989, în redacţia noastră era mare fierbere. Pregătirea repertoriului cu piese care să însufleţească masele era o sarcină permanentă, dar atunci tensiunea care se simţea peste tot ne făcea să simţim cu toţii frica de evenimente. Mai mult decât în alte locuri, toţi lucrătorii radioului public erau apăsaţi de politizarea aberantă a instituţiei, de felul duplicitar în care trebuia să facă faţă fiecare la presiunea partidului unic. La jumătatea lunii decembrie a anului 1989, frica de Securitate atinsese cote paroxistice. Mi-aduc aminte cum ne retrăgeam pe la colţuri ca să putem asculta în voie ultimul banc cu Ceauşescu sau cum comentam veştile de la Europa Liberă. Frica era aşa de mare, că ajunsesem să ne suspectăm între noi. În redacţie, se vorbea de trădători, trimiterea fiind la cei care fugiseră din ţară. Eram obligaţi să tăiem numele celor fugiţi din anunţurile pieselor de teatru, chiar dacă aceia erau nume importante ale artei dramatice româneşti. Şi lista era foarte lungă. Actori, autori, regizori, redactori, fără excepţie au căzut pradă furiei cenzorilor partidului. În ziua de 21 decembrie, toţi ascultam discursul lui Ceauşescu din piaţa Palatului. Nu ne venea să credem că un regim atât de autoritar poate fi în acelaşi timp atât de fragil. Simţeam că trăim clipe cu adevărat istorice. Şi nu ne-am înşelat. A doua zi, în studioul de teatru, la ora 8.00 aveam înregistrare - actori mulţi, numai nume sonore: George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, Gheorghe Cozorici, Mircea Albulescu şi mulţi alţii. La intrarea în instituţie, în poziţie de tragere erau mitraliere adevărate de la trupele de securitate. Toată lumea era îngrozită. Nimănui nu-i mai ardea de a face artă. Fiecare povestea ce a văzut prin oraş. Când am auzit vuietul mulţimilor care se apropiau de radio, am lăsat totul baltă şi am ieşit în stradă. Restul ştie toată lumea ce a urmat. Ar trebui să povestesc pe câteva pagini, tumultul zilelor care au urmat, convulsiile şi frământările din sânul instituţiei.

Rep.: Cum vă vedeaţi viitorul atunci?

Vasile Manta: Viitorul, atunci ni se părea extrem de atrăgător. Senzaţia de libertate era ca o beţie din care cu greu ne-am trezit. După revoluţie a urmat o perioadă tulbure, ca în orice revoluţie. Noi înregistrasem la radio piesa "DANTON" de Camil Petrescu şi bănuiam că multe asemănări cu haosul revoluţiei franceze vor fi şi la noi.

Rep.: Evoluţia lucrurilor după Revolutie a corespuns aşteptărilor dvs.? Cum vi se pare România la 20 de ani de la Revoluţie?

Vasile Manta: România, după 20 ani de la revoluţie - anii lui Brucan - este profound divizată. Libertatea pe care am visat-o s-a transformat pentru unii în amărăciune şi dezgust. Eu văd partea plină a paharului şi sunt fericit că am trăit asemenea timpuri. Nu credeam că voi auzi vreodată "dictatorul a căzut". Tot ce trăiesc de la revoluţie încoace este pentru mine un dar dumnezeiesc. Sunt covins că mergem pe un drum bun, e adevărat cu multe meandre, capcane şi gropi. Am fost martorul schimbării unei epoci care părea să fie veşnică. Numai cei ca mine, care au trăit vremurile acelea, înţeleg sensul acestor vorbe.

Rep. Care este funcţia dvs în prezent în Radioul Public?

Vasile Manta: În prezent lucrez tot în redacţia de teatru a radioului public. Funcţia mea actuală este realizator-responsabil şi regizor artistic.

- Maria Ţoghină: Radioul public şi-a respectat misiunea de educare şi informare obiectivă

Reporter: Cum vedeţi situaţia radioului la 20 de ani de la Revoluţia din 1989?

Maria Ţoghină: Situaţia Radioului Public faţă de acum 20 de ani este total schimbată, din toate punctele de vedere. În primul rând, Radio România este astăzi o instituţie liberă, neaservită politic şi se bucură de o mare notorietate. În plus, cred că cel mai important lucru este că suntem lideri de audienţă, în ciuda faptului că în ultimii 20 de ani au apărut radiouri private, iar publicul a putut alege dintr-o ofertă variată.

Rep.: Cum a contribuit Radio România la dezvoltarea României?

Maria Ţoghină: Consider că cea mai mare contribuţie a Radioului Public la dezvoltarea României a fost respectarea misiunii sale de educare şi informare obiectivă a cetăţenilor. În prezent, emisiunile şi programele de ştiri ale Radioului Public sunt nealterate de subiectivitate, scoatere din context sau alte tehnici de manipulare. În plus, Radio România a pus la dispoziţia publicului multe alte servicii şi produse prin care îşi îndeplineşte cu onoare misiunea de educare şi promovare a culturii: Târgul Gaudeamus, Editura Casa Radio, Teatrul Naţional Radiofonic.

Rep.: De când lucraţi în Radio România şi cum s-a transformat Radioul Public de când v-aţi angajat, până în prezent?

Maria Ţoghină: Am fost angajată la radio în urma unui concurs pe care l-am susţinut în anul 1990. De atunci am participat la transformarea radioului. I-am simţit pulsul, dar şi potenţialul. Radioul a trecut prin momente grele, de criză, dar şi prin perioade liniştite, însă niciodată nu l-am simţit cedând. Radioul Public este însufleţit de toţi cei care lucrează aici şi care iubesc ceea ce fac. Se adaptează întotdeauna la noile provocări sociale şi tehnologice, iar acest lucru îl face să se reinventeze de fiecare dată. Este foarte adevărat că traversăm o perioadă de criză economică, ce se resimte puternic, însă poate, mai mult ca niciodată, avem proiecte în desfăşurare care îndreaptă Radioul Public către modernitate: digitalizarea Fonotecii de Aur, dezvoltarea proiectului new-media, apariţia Revistei Radio în format online.

Material de Mădălina Cerban, madalina.cerban@mediafax.ro.